Vad Guzun

am recitit poemul, fascinat de rostogolirea unor formule precum, religia asta nu mai încape/în manuscrise, strigătul către un dumnezeu viumort/
nu se mai aude, nici mersul prin carne, celulele se fac vinovate de micile sau marile trădări, clovnii de dincolo/vor aplauda la nesfârșit, iar flăcările /vor cădea peste cimitire, peste oameni și vorbele inutile... deși sunt avertizat de la bun început că nu este vorba de profeții/viziuni, regăsesc în cuprins dovezi ce contrazic și completează apocaliptic instigarea din titlu. Felicitări!

am reținut: sora mea siameză tristețea/își înfige ghearele în obrazul lui Dumnezeu/săpând gropi pentru îngeri/și nu doar...un poem-sancțiune pentru cei care nu sunt atenți la fluturele care treeece pe sub gâtul arcuit...

am reținut ideea de reality ca medicament pe care ți-l dădeau de copil și pe care
acum ai învățat să-l iei singur ca să poți ajunge la o moarte curată, ca un lemn încă necrescut... poemul în sine te poate trage /ca un curent atât de adânc încât cearceaful îți acoperă capul/

citind titlul, l-am asociat involuntar cu ochi pentru ochi, dinte penru dinte, citind și textul am înțeles că chiar nu m-am înșelat.
mi-a plăcut:să rup plasa de nylon/care îmi leagă prea strâns aorta /de marginea unde lumea zace bolnavă /de somn și să mă amestec așa/cu inimă și câlți cu tot prin cărnurile ei ferme.

am citit poemul de cateva ori, că tot veni vorba de cotidian, de lucruri care se repetă, am recitit ultimele versuri:

martor pașnic închid repede ochii/c-un efort îndărătnic mă definesc/ce cumpănă lung balans dureros/ce ființă a luminii redescopăr că sunt/și c-am fost/ce sămânță ce floare ce rod zgomotos...

regăsesc printre rânduri revelația dublată de nostalgie a celui care se agață de lucruri diverse ca să-și vindece tristețea, care mitraliază trecutul cu sămânța, floarea, rodul... de parcă n-ar mai avea timp, de parcă timpul s-ar scurge zgomotos și nu ar trece pe neobservate, pur și simplu.

NB: am eliminat intentionat (eu)martor(ul)

Achiesez la comentariul Marinei Nicolaev - mă pregăteam să repet același fragment, miez al unei poeziei-litanii care surâde cu metafore sugestive, dar am fost scutit. Aș mai invoca pământul ponosit de iluzii și graiurile ce din omături respiră!

Jocul după magazia de stele, fantasmele ploii șiroind peste case, strigătul mamei ca o dimineață, râul trecut de cizme, umbrele peștilor aruncate într-un șopron, sunt dublate exemplar de metafore ce-ți deschid poarta copilăriei. Poemul reconstituie cu o fidelitate exemplară lumea pură a timpului în care orice joc e permis, dar care-ți va cere oricum socoteală. Citindu-l și recitindu-l, „călător la ceas de taină”, mă văd în oglinda copilăriei mele și mă recunosc, mințind.

Cu plăcerea cititului, V.G.

Într-o primă fază nu-ți dai seama dacă plouă sau ninge, ”... materii curate, ploi de cuvinte/perindă zăpezi/trupul și marea-ncercare/cu care-n splendoarea/uimitei livezi/încerc să te-apropii”, apoi însă realizezi că ploile (în poem - de cuvinte) sunt cele care perindă zăpezile, ca într-un sfârșit de noiembrie, când temperaturile (în poem - alimentate de inspirație)trec de-o parte și de alta a gradului ”0”, uimind livezile cu fulgi care în copilăria lor au fost ploaie.

Un cântec scurt, dar emoționat, aidoma unei secunde în care/cum suntem, veghează somnul florii în herbar și te îndeamnă să mergi la cules de cuvinte înainte ca ploaia să devină zăpadă, iar trupul îmbrățișat de iarnă.

Am remarcat:

ai dori să existe o singură ieșire spre mare/o singura deltă posibilă/a numelor îndoliate din naștere... ai dori să fii liniștea din lanul de grâu, la marginea singurei autostrăzi/care trece doar pe pământul tău, acolo respirația îți este/calmă sub norii aducători de furtună/nu este vara ta asta, dar coacerea ei este mai bună/decât orice așteptare în van... o singură mișcare dacă ai face/ai fi trena ultimului vapor către niciunde/și vara cealaltă ar purta numele tău...

sunt esența unui poem în culoarea spicelor coapte, care se întinde lent, dar sigur între prezent și viitor și care, în pofida ezitării, a nesiguranței pășitului pe ponton, te lasă cu satisfacția gândului că ai putea fi măcar un accesoriu al vaporului spre vara de est... sau către niciunde.

Elaborat, convingător, expresiv.

Expresii care mi-au atras atenția:

mi-am uns pielea cu săruturi corozive, conștiința este umplută cu adevăr/ în osmoză cu iubirea ce-și face din femei cetate/în care eul se retrage/ am căutat în verosimil efectul prim/și am descoperit minciuna/divid timpul în acte responsabile/prezentul irizează în cântec, în armonii, îmblânzind secundele/din el cad gândurile...

Au atâta putere de convingere, sunt atât de profunde, încât rima deranjează, iar cuvintele din jurul lor sunt ca o haină trasă la repezeală din buzunarele căreia ”cad gânduri ca pietrele în lacul timpului”.

O imaginație bogată, un talent care atinge viitorul cu gândirea. Felicitări!

mulțumesc, N.M.A.,

sper ca generozitatea dumneavoastră să anticipeze rezultatul luptei de recuperare a instinctelor, în care am văzut un antidot la isteria acelor de ceasornic,

cu simpatie, V.G.

greu de comentat o poezie care începe cu somnul greu de prins, continuă cu dimineți cadaverice și se termină cu povara timpului ”pus la uscat pe umerii mei subțiri ca niște lame de ras”, recitind-o , am în față viața ca o noapte de gardă care nu se mai termină, imaginea orelor învinse de patul-amant.

Remarc: ”gâtul meu e un culoar lung de spital/traversat de tărgi pe care stau întinse cuvinte bolnave/veghez la căpătâiul lor îmbrăcată în negru”, era să confund poetul cu doctorul salvator, dar culoarea întunericului m-a făcut să înțeleg că acesta poate fi la fel de bine un criminal de cuvinte deghizat în poet.

Minunat!

fetița cu acadea și femeia în genunchi, imagine-remediu pentru naivul care se tratează de obsesia albastrului... ochii ei au culoarea mării și ce dacă!... cu certitudine telecomanda nu-l va ajuta să priceapă distanța dintre plajă și podeaua yacht-ului, ea nu e o curvă, ea nu e o curvă, mi-a plăcut

... am sesizat doza excesivă de interogativ injectată poeziei, dar și răspunsului la comentariu, copios în sine, motiv pentru care mi-am permis să întreb în aceeași notă. În ceea ce privește comentariile, nu sunt altceva decât ecoul foamei care-mi roade uneori stomacul, instinctul de rumegătoare scapă din grajd și iese la păscut, este ”vina” dumneavoastră că-i oferiți atâta iarbă... Și ca să revin la poem, a fost o masă sățioasă, de duminică, multumesc!

Întrezăresc în trupul ce se așterne spre vis, în bărbații (cel de ceară și cel de foc)care mută gânduri din loc, lângă zidul pipăit de norii furtunii, în vocile care cuceresc noi strune blândeții, în gesturile care te expun urmele proaspete ale unei scene fierbinți, consumată la cel mai înalt nivel, sus de tot, acolo unde numai îngerii ajung să-și ducă veacul...

Ce mă intrigă este luciditatea întrebării la ”ce-mi folosește să mă las dorită de/soarele îngândurat al cuvintelor?”, pe fondul constatării că durerea ramâne la fel de ascuțită, lumea la fel de obscură, oamenii toropiți, somnolenți, abulici, violenți, pensionari.

Să fie urmarea prăbușirii în gropile abrupte ale obrajilor ”vlăguiți de cea mai multă, absurdă uimire”, a păcatului de a nu deosebi măștile între ele? sau teama că te vei trezi și vei constata că vorbești de una singură? Cearcănele amintirii te dau de gol și înclină balanța în favoarea monologului. Nu mai vorbesc de faptul că într-o scenă aievea nu-ți mai pasă de lume, gurile nu vorbesc, iar ochii nu văd.

Recunosc printre rânduri mâna iluzionistului Woland, subiectul ar putea trece drept o farsă ticluită cu măiestrie de domnul Bulgakov. În orice caz, este un amestec de fabulă, mistic și tragism. Se știa că accidentul se va produce la șase fix, înainte ca femeia cu vânătăi sub ochi și frumoasa în minijupă să se întâlnească.

Dedublarea este cheia scamatoriei puse la cale cu prețul unei monede (doar)- cele două umbre ale femeii fericite sunt despărțite de țâncul care se repede să treacă strada, limuzina este lovită de o altă limuzină. Subtitlul ”două femei” este complice, își propune să împrăștie cele două umbre care ascund o singură femeie, fericită, potrivit declarației autorului.

Un exemplu de poezie perfectă (studenții de la criminologie vor întreba dacă există așa ceva), fără martori. Felicitări!

Visul contemporanului - reflectare a lucrurilor care ne lipsesc - viața în sânul și-n ritmul naturii, fără constrângerile civilizației, soarele, ora rochiei decoltate, subțiri, exersând farmecul și umorul, bucuria, dragostea viitorul-bogate-n arome...(deliberat am trecut peste ”libertate” pentru că o regăsesc în exemplele enumerate, aș renunța la cuvânt, sensul îl descopăr din plin pe parcurs).

Deranjul pe care-l provoacă accesoriile modei, alimentația, gândul super-dens super-colorat, igiena vieții, constrângerile civilizației este unul aparent, îl acceptăm pentru că, ne place sau nu, este cel care ne marchează cotidianul. Găsim aceste expresii la limita narativului, chiar banalului doar în prima parte a poemului, în cea de-a doua parte greutatea se mută pe ceea ce-și dorește poetul, omul, pe foame, neliniști, speranțe, chestiuni absolut firești, dar care devin din ce în ce mai stranii, mai necunoscute în nebunia care ne sufocă în viața contemporană. Văd în prima parte a textului trupul, iar în cea de-a doua - sufletul poeziei.

Lipsa de cântec este umplută frumos cu cântecul femeiesc, cu bâzâitul, cutreieratul închipuirilor, iar memoria din care se desprinde tinerețea, exprimarea speranței de a trăi ”o mie și una de vieți fabuloase/în undele câtorva raiuri albastre/unde luminează poeme cu sau fără cuvinte”. Expresiv, optimist!

Aș renunța la ”nici viața modernă” să rămână doar ”nu știu care este bumbacul rege al verii nici accesoriile modei la soarele anului acesta/nici alimentația/nici tiparul fericirii măcar un sezon”... Altfel, o lucrare reușită, visată contemporan, așa cum ne-ați obișnuit.

Acceptarea paraliteraturii, polimerizarea literaturii, reconceptualizarea literaturii-fosilă, desublimarea, conștiința translucidă ca mutație pe care și-o poate asuma autorul - elemente ale unui demers care-și propune să vadă ce se mai întâmplă în literatură după consumarea postmodernismului ca eră. Scriitura-chihlimbar este identificată ca remediu natural pentru nevoile post-metafizice ale producătorilor contemporani de (para)literatură, problema rămâne însă saltul în timp, pe care nu știu câți dintre aceștia sunt în măsură să-l facă, pe care nu știu dacă îl putem înlocui/evita, iar până la rezolvarea ei mă tem că vom fi nevoiți să consumăm ceea ce ne livrează industria de profil.

Interesant, explicit, convingător. Cu plăcerea cititului, V.G.

Deși i se spune să creadă în lumină, poetul vrea să fie ”umbră înlănțuită ca un cerber dresat/înghițind pământul„.

Urmează dezlegarea - în cuvinte ”peste așteptări” se oglindesc vremuri când credea în Sibilla, Merlin, Nostradamus, când Sodoma și Gomora erau leagănul unei tinereți care nu a existat niciodată, zborul păsărilor și fericirea celor care uită, dansul metaforelor, feliile de întuneric din care se hrăneau Dante, Poe, Baudelaire, Bacovia.

Revelația constă în conștientizare a ceea ce nu putem fi și este dublată, paradoxal, de așteptarea autoironică. Timpul - ”intestin cadaveric în care germinau cunoștințe” are mereu grijă ca poemul să fie peste așteptări.

Un poem cu metafore puternice, grele, elaborat, nici psihodramă, dar nici demonstarșie de forță, cu iz îmbietor de revoltă.

”dumnezeu mi-a agățat viața-n cruce/atât cât să pot duce în spate/lumea.../profeția omului fluture”, ”un înger care se naște captiv/ca o lumină pe coridorul/umbrelor”... remarcabil!

parcă vad un înger cocoșat de povara a ceea ce rămâne după ce ”sufletul iese pe horn”, deranjat de lumina unui foc ce arde mocnit undeva la nivelul conștientului, apăsat de bolovanii plouați cu nemiluita din cer...