desenez în aer calde spirale

spre miezul zilei. O poezie bine conturată, unde metaforele sînt la ele acasă, unde spiritul poetic face legea cititorului. Am citit cu mare plăcere.
LIM.

merci de trecere
pentru moment eu sunt \"silentioasa\" caci pisica mea \"chaussette\" doarme îngereste pe poemele amicilor de pe agonia(pe care le-am imprimat) pe care as fi dorit sa le comentez
si nu e prima oara când se instaleaza pe birou...
deci în asteptare ,cer îngaduinta ...

Spirale calde ca un timp răsucit pe degete, ca \"cearcănele amintirii\" ce \"lungesc întunericul\"; un timp care acoperă \"abruptele gropi ale obrajilor\", fabricîndu-ne măști și, totodată, învățîndu-ne cum să ne dezbrăcăm de ele.
Dincolo de frămîntări și forța trăirilor, poeta mai construiește (și nu mă refer numai la textul de față) cercuri ale întîlnirilor cu gesturile, cu oamenii, cu uimirea, printr-o rostire firească și blîndă, ca somnul unei pisici.

Întrezăresc în trupul ce se așterne spre vis, în bărbații (cel de ceară și cel de foc)care mută gânduri din loc, lângă zidul pipăit de norii furtunii, în vocile care cuceresc noi strune blândeții, în gesturile care te expun urmele proaspete ale unei scene fierbinți, consumată la cel mai înalt nivel, sus de tot, acolo unde numai îngerii ajung să-și ducă veacul...

Ce mă intrigă este luciditatea întrebării la ”ce-mi folosește să mă las dorită de/soarele îngândurat al cuvintelor?”, pe fondul constatării că durerea ramâne la fel de ascuțită, lumea la fel de obscură, oamenii toropiți, somnolenți, abulici, violenți, pensionari.

Să fie urmarea prăbușirii în gropile abrupte ale obrajilor ”vlăguiți de cea mai multă, absurdă uimire”, a păcatului de a nu deosebi măștile între ele? sau teama că te vei trezi și vei constata că vorbești de una singură? Cearcănele amintirii te dau de gol și înclină balanța în favoarea monologului. Nu mai vorbesc de faptul că într-o scenă aievea nu-ți mai pasă de lume, gurile nu vorbesc, iar ochii nu văd.

realitate:
\"vom ajunge la liman
numai după ce câteva ziduri
ne vor sparge capetele de îngeri \"

vis:
\"cerul se deschide frumos
trupul se așterne spre vis
un bărbat de ceară un bărbat de foc
mută gânduri din loc\"

o lupta interioara, un cumplit blestem al neamplinirilor sufletesti.

interpretarile si interogatiile tale sunt pertinente si rascolesc cutitul \"în rana deschisa\"
\"soarele cuvintelor\"=aspiratia oricarui creator si un hobby scriitoricesc care duc la starea de extaz ,când muzele binevoiesc sa ne atinga cu degetele lor fruntea
in contrast cu acest extaz creator,orgolios ,dupa nasterea poemuui revenim cu picioarele pe pamânt si solitudinea pune stapânire pe tot
scrisul nu este VIATA ,face parte din viata
poate nu am curajul sacrificiului suprem pe altarul artei,curajul unei vieti de ermit,vreau si prefer în locul versurilor vita terestra ,concreta si cel mai adesea scrisul se declanseaza într-un asemeanea vid existential
poemul este o suita de întrebari ,un grand découragement!
merci vad,esti un bun comentator ,ce-mi pot dori mai mult?

... am sesizat doza excesivă de interogativ injectată poeziei, dar și răspunsului la comentariu, copios în sine, motiv pentru care mi-am permis să întreb în aceeași notă. În ceea ce privește comentariile, nu sunt altceva decât ecoul foamei care-mi roade uneori stomacul, instinctul de rumegătoare scapă din grajd și iese la păscut, este ”vina” dumneavoastră că-i oferiți atâta iarbă... Și ca să revin la poem, a fost o masă sățioasă, de duminică, multumesc!