Tudor Negoescu

Eram ruda săracă a umbrei, eram clovnul grav, cocoțat pe tron, primind solia de pace a înserărilor din mahalaua Nisipului, eram lucrătorul cu ziua pentru gloria deșartă a cărnii, eram

Printre amintiri gîngave ce nu-și pot urla disperarea, amintirea iubirii, radioactivă, ascunsă în creier ca-ntr-un zăcămînt, îți otrăvește lent sîngele tînăr, abia scăpat din scurta lesă a

Să fie oare sîngele vinovat că-și visează sfîrșitul după ce a fost murdărit de cuvinte? Sînt o rană urîtă care-și așteaptă mîntuitorul, dar nu-l strigă. Doar îl așteaptă și zace pe marginea

Perversa, curva de singurătate și-a ales ca loc al desfrîului nisipurile mișcătoare ale memoriei mele! Ea se masturbează în voie, îmi seduce amintirile, le excită, le aduce în pragul

Aducere aminte Îmi aduc aminte de tine Uitîndu-te! Moartea timpului (de la traducerea din engleză a expresiei ,, a omorî timpul”) Mi-am omorît dușmanii Dîndu-le viață. Esența

Agonizînd în chinurile facerii, într-un spectacol cu public, în loc de-un mort, moartea borțoasă născuse un viu. Naufragiat într-o dimineață beată, plutea în derivă îngerul, bucălat ca un

“ – Miroase a hoit viața asta, dar tot atît de bine ar putea mirosi a smirnă! Îmbălsămați-o, păcătoșilor, dacă puteți, în Lumină!” declamă prietenul meu, proorocul din Piața

La început, furînd-o privirilor iscoditoare, am iubit-o cu ora. Peste ani, mi-a devenit soție credincioasă: iubita mea, singurătatea.

După ce au sărutat norul, incestuoase, buzele ploii șerpuiesc pe sînii tăi, frumoaso!