Tudor Negoescu

Văzînd cum fuge elefantul de frica șoricelului, muntele, cu tot cu alpiniști, s-a ascuns și el, tocmai în cer.

Te-am lăsat în urmă, te-am părăsit, avorton bîiguind spasmodic printre reclame de Coca-Cola, scrijelind cu scheletul turnurilor neterminate uterul jilav al nopții. Printre șoapte obscene se

Din vechi resorturi ruginite îmi lansez spre tine, îngere, cocorii de hîrtie ai plictisului, ai disperării, rachetele mele fără nici-o rază medie de speranță, de acțiune - premianții ratării!

Cătană beată, căzut e dealul Bucovățului în ambuscada ceții acum, cînd mor mere putrede în sanatoriul toamnei, (ftizia lor fiind pricina tristeții) și, ce ciudat, cînd viermele

Iubito, se dă iarna la liber pe tarabe în piață, ne-mbulzim să o luăm cu ce-am strîns într-o viață. Iarna asta frumoasă - un diluviu de nea, un produs dietetic. S-ar putea să se dea! Ascunși

,,Activul este egal cu pasivul”- conchideam noi satisfăcuți, in timp ce speranțele noastre se intorceau mereu cu buza umflată, in timp ce curva de viață ne inșela fluturîndu-ne prin față

Uneori, mi-e frică de consecințele nefaste pe care le vor avea amintirile asupra vieții mele viitoare. Mă cuprind la fel cum buruienile năpădesc un cîmp nelucrat de ani de zile. Am senzația tîmpită

În dimineața asta cu zîmbet de cocleală, Cocoși de tablă cîntă urcați tocmai în cer. Prin sîngele meu urcă Arca lui Noe- tatăl Ca un microb al vieții, înăbușit în ser. În dimineața asta

Scribule, lasă visul să zboare liber spre Mările Sudului, înduioșază-te de scîncetul lui, slăbește-i lesa, nu-l ține pe loc, nu-l trage în jos cu lestul de plumb tipografic al

Iertare a păcatelor noastre, dumnezeiască zăpadă, fii tu ,azi, oblojeala divină peste cangrena asta fetidă a vieții, fii bisturiul izbăvirii noastre într-o operație pe suflet deschis, fii tu,

Să ai o vestă anti-tristețe, un bufon doar al tău, un scutier dispus să-ți doneze inima lui, pe termen lung, niciodată nu strică! Să ai un prieten dispus să te ferească de aceste

departe de tine, pipăi dimineața ca pe mecanismul ciudat al unei mine antipersonal. ea mă recunoaște după mirosul de vînat hăituit al transpirației mele, după tremurul imperceptibil al

Știu că fiecare doarme cum îi așterne Dumnezeu, dar ca să fiu sigur că n-o voi rata, mi-am ascuns moartea în creierul mai lacom decît o clepsidră carnivoră. În fiecare noapte, medicul de gardă o

Mi-e silă de bunătatea sufocantă a zilei de azi, de dragostea ei de femeie grasă, de grija ei maternă de-a nu mă avorta, de-a nu mă pierde! Nici nu m-a născut și deja mi-a ștampilat carnetul