Tudor Ioan Bogdan

AURIU Atâta dor, Atâta dor, Într-un biet suflet călător, Suflat cu aur cald, strălucitor Să-l facă Dumnezeu nemuritor! Chemare tainică, adânc simțită, De la icoana cea la începuturi

CÂNTEC Mă-nvârt încet; o frunză în cădere, Pătată verde, galben, ruginiu, Luată de pe creanga vieții de-o adiere, Lăsând copacul lumii mai pustiu. Acum când zbor văd împrejur mai

Copilărie Iar am visat că zbor ! Desprins de pe covor, Fulg alb din aripa unui cocor, Mă-nalț ușor Și mă agăț de-un nor. Suflat de-o adiere-ncetișor, Văd jos căsuța noastră. Și-un

1 NOIEMBRIE (de ziua mortilor in Ardeal) Mi-s dragi bunicii care somnu-și dorm sub voia sorții Și moșii lor; un sat întreg, mi-s dragi cu toții. Și brad mă simt, în cimitirul de sub munte

Povești Nu pot să spun c-ai fost ispită, Sau că ești. Nu pot să spun că n-ai fi fost cinstită, Că spui povești. Și totuși, Totuși, Atâta frumusețe risipești Că inima mi-o spargi în

Roșu aprins Ești Roșu stors Din sânge gros, Peste jar Din amnar. Iei Calea grea de vii dureri, Prin pofte calde și plăceri. Ai Iute-orbire de mânie Și invadări de bucurie, Culoare ești

Schimbare Ce valuri mari de bucurie, Ce râuri mari de apă vie, Revarsă piatra de pe culme Deși cuvinte-s doar de bici și cruce și sudalme. Cu ochii-n jos, grumazul aplecat, Uitat-am de

Pe bune ! C-am avut în mine cuvinte nebune. Vise albe de piatră scobită de vânt, Porți mari de aur țâșnite din negru pământ Și vinuri roșii de sânge aprins Mi s-au prelins, pe sufletul de rai

Doamne ! Ce departe Ai pus-o pe Moarte! Nu mai ajunge acolo carte, Nici din privire o parte. Nici zâmbete, nici șoapte. Numai dorul poate de mai străbate, Și câteva vise prin noapte, Vii și

Răzvrătiți ! Nu vrem să ne plecăm grumazul umiliți, Noi cei de dor nestins de rai de-a pururi chinuiți. Secătuiți ! Fără de lacrimi sub povara vieții stăm zdrobiți, Cu-aceleași patimi și

Mărturisire Ce pot să spun, Eu cel nici rece acum, Nici ars în foc nebun ? Călâi m-ademenesc, Că seva vie nu o risipesc, Deși nimic din mine nu rodesc. Sterp și vulgar și fără

Ai scris? Ai desenat? Ai scris? Sau poate-ai desenat, Jos, pe nisipul alb curat, Cu capul în smerenie aplecat, Lângă femeia întinată de păcat Și pietrele gătite de-aruncat ? O cruce-ai

Analiză semantică Că te înalți ai spus. Și te-ai urcat pe cruce. Că Domn ești uns de sus. Și te-ai plecat sub bice. Că drum ești ai promis, Golgota l-a sfârșit. Că Viață ești ai zis. Și

Neîngăduită dragoste Ce poți să faci C-o dragoste ce nu-i la locul ei ? Nu poți s-o taci. Nu poți s-o-ngopi sub plapumă de flori de tei. Nu poți s-o spui; Și de-o șoptești: ori inima ori

Focul viu O, cum te arde-n suflet focul viu, Și-i rug aprins Și dor nestins, Chemarea Cerului de-ajungi s-o simți. Încerci s-adormi chemarea ce șoptește, Și-i liniște Și pajiște, Pe

Lumea în care ne-am născut Doamne, Lumea în care ne-am născut, E viață scrisă pe pământ. Se strică lutul și rămâne O cruce, un suflet și un nume. Atâta freamăt-cântec,

O clipă Că lumea toată stă în noi - așa gândim, Apoi de valuri de durere ne lovim. Și ce-am trăit frumos nu știm, În cer de mai găsim. Și cât și ce plătim, De-atâta suferim, Până

În cer Mi-e dor să zbor ! Mă simt în mine vânt ușor, Cu ochii către cerul drag, Cu brațele deschise larg, Nu înțeleg de ce mi-s tălpile lipite-n praf. Mi-e gura însetată de avântul către

Prietenie Prietenie, Loc binecuvântat de comuniune și de bucurie. Adie, Cald în suflet sentimentul pur de armonie. Știe, Privirea când se întâlnește câtă simpatie, Împrăștie, Spre locul

Sclipiri Sclipesc în picuri moi albastre ploi, Tristeți adânci și verzi curg lin în noi, Lăsând nisip de aur fin și argintiu noroi, Pe gene lungi și-n ochi de lacrimi goi. Învie albe umbre

Zăpezile copilăriei Nu știe, Inima în minte să învie, Ceva mai alb decât zăpada din copilărie. Nu poate, Sufletul prin timp a mai străbate, Până la sentimentul dulce-nlăcrimat de

Cealaltă jumătate Înstrăinați! Din sinea noastră alungați, Iubim însingurați, Cutremurați, De sentimente calde deșertați Și credem că suntem de celălalt stricați Și-n ce avem mai scump în