Tudor Ioan Bogdan

Schimbare Ce valuri mari de bucurie, Ce râuri mari de apă vie, Revarsă piatra de pe culme Deși cuvinte-s doar de bici și cruce și sudalme. Cu ochii-n jos, grumazul aplecat, Uitat-am de

Dar peste dar Golgota, în Vinerea Mare Noi, cei din Avraam născuți, Unși neam ales al Domnului, Ocară îndurăm ca sub pedeapsa jugului străin să stăm tăcuți, Răbdând acvila Romei sus în

Eu, cel ghebos, Bâlbâit și cu un ochi scos, M-am pornit iar pe jos, La biserica din cartier, Astăzi însă nu ca să cer Milă de om cu suflet de boier, Ci ca să sărut moaștele Și să mănânc

Doamne ! Ce departe Ai pus-o pe Moarte! Nu mai ajunge acolo carte, Nici din privire o parte. Nici zâmbete, nici șoapte. Numai dorul poate de mai străbate, Și câteva vise prin noapte, Vii și

În cer Mi-e dor să zbor ! Mă simt în mine vânt ușor, Cu ochii către cerul drag, Cu brațele deschise larg, Nu înțeleg de ce mi-s tălpile lipite-n praf. Mi-e gura însetată de avântul către

Neîngăduită dragoste Ce poți să faci C-o dragoste ce nu-i la locul ei ? Nu poți s-o taci. Nu poți s-o-ngopi sub plapumă de flori de tei. Nu poți s-o spui; Și de-o șoptești: ori inima ori

Fără a înțelege prea bine de ce, cu totul pe nepregătite și în cele mai neașteptate situații îmi revin înaintea ochilor imagini din Veneția. Mai cu seamă mă împresoară aerul prospăt al dimineții

Ai scris? Ai desenat? Ai scris? Sau poate-ai desenat, Jos, pe nisipul alb curat, Cu capul în smerenie aplecat, Lângă femeia întinată de păcat Și pietrele gătite de-aruncat ? O cruce-ai

Păcat adânc Păcat adânc, păcatul greu. Se șterge doar cu sângele lui Dumnezeu. De haina albă-o murdărești Din neputință când greșești, În lacrimi tot mai poți s-o curățești. Dar dacă

Cealaltă jumătate Înstrăinați! Din sinea noastră alungați, Iubim însingurați, Cutremurați, De sentimente calde deșertați Și credem că suntem de celălalt stricați Și-n ce avem mai scump în

Focul viu O, cum te arde-n suflet focul viu, Și-i rug aprins Și dor nestins, Chemarea Cerului de-ajungi s-o simți. Încerci s-adormi chemarea ce șoptește, Și-i liniște Și pajiște, Pe

Istorie Ne-am născut Doar cu început, Din suflet și lut. Din vânt-adiere Pusă putere, Pe trup mângâiere, Fără durere, Fără dorință Și neputință. Numai voință De zbor ușor, Până la

Prietenie Prietenie, Loc binecuvântat de comuniune și de bucurie. Adie, Cald în suflet sentimentul pur de armonie. Știe, Privirea când se întâlnește câtă simpatie, Împrăștie, Spre locul

O clipă Că lumea toată stă în noi - așa gândim, Apoi de valuri de durere ne lovim. Și ce-am trăit frumos nu știm, În cer de mai găsim. Și cât și ce plătim, De-atâta suferim, Până

Roșu aprins Ești Roșu stors Din sânge gros, Peste jar Din amnar. Iei Calea grea de vii dureri, Prin pofte calde și plăceri. Ai Iute-orbire de mânie Și invadări de bucurie, Culoare ești

Zăpezile copilăriei Nu știe, Inima în minte să învie, Ceva mai alb decât zăpada din copilărie. Nu poate, Sufletul prin timp a mai străbate, Până la sentimentul dulce-nlăcrimat de

Ploaie de stele Doamne, nu mă bate cu ploaie de stele Pe gândurile mele. Că-i sufletul meu cer înnegrit de furtună În care urlet de

Pe bune ! C-am avut în mine cuvinte nebune. Vise albe de piatră scobită de vânt, Porți mari de aur țâșnite din negru pământ Și vinuri roșii de sânge aprins Mi s-au prelins, pe sufletul de rai

Lumea în care ne-am născut Doamne, Lumea în care ne-am născut, E viață scrisă pe pământ. Se strică lutul și rămâne O cruce, un suflet și un nume. Atâta freamăt-cântec,

Povești Nu pot să spun c-ai fost ispită, Sau că ești. Nu pot să spun că n-ai fi fost cinstită, Că spui povești. Și totuși, Totuși, Atâta frumusețe risipești Că inima mi-o spargi în

Pentru Dan Aporof Lumea din tine Lumea din inima ta, E-o lume pictată cu albul din nea, Cu cer nepătat de umbră de