Tudor Ioan Bogdan

\"Din fructul meu de om, amar,
Aș fi dorit să-Ți fac un dar –
Un dar de preț, un dar aparte\"
...
Dar!, nu știu cum să-ți mulțumesc...
Și rog smerit Tatăl ceresc,
Cu mici cuvinte și puține,
Sclipiri să-ți dea și vorbe pline:

Doamne,

Dacă ziua pe pământ,
O trecem suspinând, râzând prostește și plângând,
De ce nu ne dai,
Noaptea să ne visăm în rai ?


Cu drag, Tudor

Draga Valeriu,
Ai scris descris cu multă inimă în versuri reușite sentimentul pe care aș fi vrut să-l pun în rândurile ce le-am numit \"Primăvara\". Eu n-am reușit. Dar tu, crede-mă, prin versurile scrise mi-ai răscolit sufletul de amintiri atât de dragi încât mă dor! Cu mare simpatie, Tudor

Nu știu dacă vei intra în manualele de literatură, poate pentru că astfel de rânduri se scriu rar, abia după ce le-ai trăit. Pe mine nu calitatea lor mă impresionează, deși asta au remarcat confrații aproape exclusiv. Mă impresionează că fiind oarecum viu, așa cum spui, trăiești mai adevărat decât alții care își trăiesc doar senzațiile în spații literare virtuale pe care le dilată în realul prin care se mișcă. Nu sunt preot, dar îți primesc rândurile ca pe o spovedanie. Și te dezleg, din partea mea. Poți să-ți pui la loc icoanele și candela afumată să n-o arunci. Ști, Petre Țuțea spunea că o babă murdară pe picioare care stă în fața icoanei Maicii Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om iar laureatul premiului Nobel e dihor. Dacă așa stau lucrurile, atunci, poate că o candelă afumată pe perete arată mai multă credință decât un tratat întreg de dogmatică. Cu simpatie, Tudor

Un interviu din care răzbate profesionalismul discret al reporterului și deosebita ținută profesională a unui autentic om de cultura.
Cu stimă,
Tudor

Dumezeu să-l odihnească!
Pentru a împlini rostul fiecărei vieți, care se oprește aici pentru a continua într-un alt fel dincolo, cred că cea mai potrivită atitudine este cea de respect. Și compasiune - din partea celor care invariabil vom fi protagoniști ai aceleiași tulburătoare treceri. Cred că urmele lăsate pe cartea autentică a culturii românești de cel care a fost scriitorul Vintilă Corbul sunt exemplare.
Tudor

Bunica mea, Dumezeu s-o odihnească, îmi spunea că în timpul Primului Război, atunci când trupele române au ajuns în hotarul satului de la poalele Negoiului, s-au purtat lupte pe locurile de lângă pădure. Prin zona unde a ființat până la trecerea generalului Bukov o mănăstire veche. După ce împușcăturile au contenit oamenii din sat, femeile și fetele au mers să îngroape morții. Nu li se știa numele, nici din care sate din Regat veneau, erau doar trupuri tinere risipite pe câmp. Și-mi spunea bunica, copil fiind eu, că satul le-a făcut soldaților români un cântec; așa își onorau mai demult satele românești eroii. Cântecul suna așa: \"Măi soldate luptători/Un ți-a fost soartea să mori/În fundul Carpaților/Sub cetina brazilor./De scăldat cin te-a scăldat?/Ploaia când s-a revărsat./De jelit cin te-a jelit?/Păsările ciripind./De-ngropat cin te-a-ngropat?/Munții când s-au dărâmat.\" M-a impresionat de mic acest cântec și mi-a rămas la inimă ca un autentic mod de exprimare a recunoștinței unei comunități pentru cei care s-au implicat în destinul său. După ceva vreme am fost surprins că în Miorița nunta ciobanului cu moartea seamănă cu cântecul bunicii. Versuri asemănătoare conține însă și Cântecul Zorilor, cu care se petreceau morții la groapă în unele zone din Banat. Eu însă dau mărturie că n-am auzit niciodată în satul bunicilor ca la înmormântare cineva să fie jelit în acest fel. Mi se pare o revelație felul în care un fond comun, o viziune și o înțelegere care vine din vremuri străvechi, de dinainte de creștinare, iese la lumină și este revalorificat în cele mai neașteptate feluri. Sunt de acord cu faptul că acest cântec de jale nu exprimă nicidecum disperare sau fatalism. Ci mai degrabă tragism depășit și salvat printr-o recuperare în sens cosmic a rostului vieții. Cu deosebită admirație pentru scrierea d-voastră și pentru tânărul pe atunci poet Valeriu Anania.
Tudor

Pictura invadată de filosofie și psihologie este, poate, o cucerire a spiritului uman. Faptul că devine accesibilă numai inițiaților, am bănuiala că este un minus. La categoria cu minus, cu certitudine, mă găsesc și eu. Totuși, citesc cu admirație articolele d-voastră. Aaa, cu poezia actuală cred că este cam aceeași situație. Și tot cu minus mă încadrez și în acest domeniu.

Note de lectură incitante, interesante. Demersul analitic seamănă cu o greblă fermă ce trage fânul uscat dintre iarba care începe să se înalțe. Iertată să-mi fie comparația cam agricolă, cu admirație, Tudor

Sub pana d-voastră, domnule Enianu, viața și frământările marilor pictori devin povestiri fascinante. Le citesc cu nerăbdare, așteptând parcă în final un deznodământ care să clarifice o poveste, o viață. Uneori acest final este sublimat în câteva rânduri, arătând că într-o viață de artist contează în primul rând drumul.

Fascinație pentru culoare, cultură, personalitate într-un articol frumos, scris curgător. Pe deasupra, un articol instructiv. Ceea ce se întâmplă mai rar pe aici.
Tudor

Nu am citit cartea Codul lui Davinci. Nu de altceva dar nu-mi place gustul ei, oricât de bine ar fi scrisă. Am crezut de cuviință să n-o citesc pentru a nu intra într-un joc care se folosește de înclinația multora dintre noi de a demola. Gustul lăsat în gură de praful care rezultă după prăbușirea clădirilor ne este multora, chiar fără să conștientizăm, bogată și savuroasă aromă. Apetisant ne este și senzaționalul care condimentează orice teorie a conspirației. Satisfacția unei mâncări sățioase o exprimăm în multe cazuri printr-o suflare mai zgomotoasă, în cazul cărții numite o exprimăm prin afirmata dezbrăcare a istoriei de aspectul său sacru. Cred în cele din urmă că este onest și preferabil să săpăm o fântână în loc să demolăm zgârienori, să vedem senzaționalul în zorii fiecărei zile de care ne împărtășim și să descoperim minunea de a trăi într-o lume tainică, inimaginabil de bogată în frumusețe și sfinte înțelesuri. Mulțumesc lui Constantin Enianu pentru acest articol care spune ceva ce nu ne place să auzim, după cum nu ne place să auzim că nu prea ne interesează adevărul. Cu admirație pentru domnul Enianu, Tudor

Un semn de recunoștință pentru că ne-ai înlesnit încă o dată o privire plină de farmec spre lumea culorii, talentului, valorii autentice. Tudor

Draga Luciana,
Am incetat sa mai scriu poezii, mai postez, fara tragere de inima, cate una scrisa candva, mai demult. Nu mai credeam ca pot fi apreciate de cineva. Așadar mă bucura faptul ca randurile scrise de mine au gasit rezonanta in mintea si inima ta. Cat despre rugaciune...pacatosul de mine! neinvatat si tare de cerbice, cum sa invat pe cineva in bine? Stie insa Vasile Voiculescu ceva minunat de frumos, care se poate constitui si intr-un raspuns la versurile tale: \"Locul inimii noastre? Cine-l stie? Cati il cer?/Vartejul cugetelor nu-i chip sa ne poarte.../Locul inimii noastre salasluieste-n cer/ Si-n el lumina lina a Celui far-de moarte.\"
Cu drag, Tudor

Draga Ioana-Alina,
Am încetat sa mai scriu poezii. Nu am mai crezut că pot fi apreciate de cineva. Așadar mă bucura mult faptul ca randurile scrise de mine gasesc rezonanta in mintea si inima ta. Despre pietrele pe care le sari, cu drag un raspuns, scris mai demult:

Doamne, în ce piatră oare m-am ascuns,
De la mine încă n-ai ajuns?
Stau și-aștept, și-aștept, și-aștept,
Inima-mi se strânge-nsângerată-n piept:
Frică mi-e că peste mine o să treci,
Nu mă vei vedea și mai departe o să pleci.
Și aș vrea, aș vrea, cu dor aș vrea,
Cu călcâiul piatra s-o zdrobești, de vei putea!

Draga Luciana, draga Ioana-Alina,
Am incetat sa mai scriu poezii, mai postez cate una scrisa candva, mai demult. Nu am mai crezut ca pot fi apreciate de cineva. Ma bucura mult faptul ca randurile scrise de mine gasesc rezonanta in altii. Cat despre rugaciune...pacatosul de mine! neinvatat si tare de cerbice, cum sa invat pe cineva in bine? Stie insa Vasile Voiculescu ceva minunat de frumos: \"Locul inimii noastre? Cine-l stie? Cati il cer?/Vartejul cugetelor nu-i chip sa ne poarte.../Locul inimii noastre salasluieste-n cer/ Si-n el lumina lina a Celui far-de moarte.\"
Cu drag, Tudor

Semnul tău, o încurajare, cu prietenie,
Tudor

Să mă ierţi apoi cu vina ta! Asta cam aşa este mai totdeauna. Poezie scrisă frumos, onest. Cu simpatie, Tudor

Versurile acestea par menite sa poarte o melodie. Ceea ce, cu toate pretențiile, nu multe poezii reușesc. Tudor

Definiții concise, clare, frumoase, simple, adevărate! 7 luminițe într-o pădure întunecată de vorbe. Cu simpatie, Tudor
PS Da, definițiile poate că sunt în structura lor intimă o judecată pe degete. Etern este începutul cuvântului sau poate Cuvântul începutului. Chemarea, cel mai adesea, din păcate, în adâncul ființei, este un dor de propria persoană. Uite, îți fac cadou o definiție pe care o dădea bunica mea - țărancă cu 6 clase (era ceva în 1914) cuvântului dor: Dor este atunci când cauți și nu găsești, când aștepți și nu vine! Cu multă simpatie, Tudor
PPS Nu știu care este definiția poeziei. Mai demult avea o valoare sacră, era o poartă mai înaltă către cer. Apoi a fost o povestire despre viață, un fel de mărturisire despre trecerea noastră. Acum este un fel de agonie virtuală, un tsunami care se izbește de extreme, împingând limitele spre tărâmurile nebuniei. Mie, personal, mi-e dor de poezia rugăciune și cea mărturisitoare. Iar, cu simpatie, Tudor

Îmbătrânesc și iubesc ... îmi aduce aminte de o romanță a Ioanei Radu; Inimă! de ce nu vrei să-mbătrânești? O frumusețe de cântec, ars de suflet, tandru ... Alte vremuri, alte cuvinte ... Cu simpatie, Tudor