Tudor Ioan Bogdan

Povestea de dragoste La locul în care Luna-se-ascunde, În Þara de-argint a lui nicicând și niciunde, Sunt focuri albastre cu limbile blânde, Și lacuri de aur mișcate în unde rotunde Sub

Păcat adânc Păcat adânc, păcatul greu. Se șterge doar cu sângele lui Dumnezeu. De haina albă-o murdărești Din neputință când greșești, În lacrimi tot mai poți s-o curățești. Dar dacă

Fără a înțelege prea bine de ce, cu totul pe nepregătite și în cele mai neașteptate situații îmi revin înaintea ochilor imagini din Veneția. Mai cu seamă mă împresoară aerul prospăt al dimineții

Copilul meu Doamne, ce dor îmi e de tine, copilul meu nenăscut! Îmi pare rău că nu te-am vrut. Aș fi vrut să am o poză cu tine, să te fi cunoscut, Și să te mângâi încet pe frunte, aș fi

Eu, cel ghebos, Bâlbâit și cu un ochi scos, M-am pornit iar pe jos, La biserica din cartier, Astăzi însă nu ca să cer Milă de om cu suflet de boier, Ci ca să sărut moaștele Și să mănânc

Istorie Ne-am născut Doar cu început, Din suflet și lut. Din vânt-adiere Pusă putere, Pe trup mângâiere, Fără durere, Fără dorință Și neputință. Numai voință De zbor ușor, Până la

Dar peste dar Golgota, în Vinerea Mare Noi, cei din Avraam născuți, Unși neam ales al Domnului, Ocară îndurăm ca sub pedeapsa jugului străin să stăm tăcuți, Răbdând acvila Romei sus în

Pentru Dan Aporof Lumea din tine Lumea din inima ta, E-o lume pictată cu albul din nea, Cu cer nepătat de umbră de

Ploaie de stele Doamne, nu mă bate cu ploaie de stele Pe gândurile mele. Că-i sufletul meu cer înnegrit de furtună În care urlet de

Primăvara Cer proaspăt, strălucit, albastru-străveziu miraculos, Prin gene stors în cercuri galbene și verzi și roz, Cu mângâieri de raze-ntinse pe obraz duios,