Stelian STANCU

Întunecate culori se scurg alene Peste tot ceea ce noi simțim în vene E colțul inimii ce trist, agale se privește-n lacul mixt Cu apă dulce și spărată, cea dulce e din suflet luată Iar cea sărată

Ai fost o rază de smarald, ai fost și înger dar și drac Ai ostoit o stare care, era cu totul în întâmpinare. Dar vrerea ta a fost dementă, ai conceput-o imanentă Și ai tot dus-o pân-la cap, vroind

Viața are trendul ei, cu urcușuri și cu văi Iar când simți că stai în ea, groapa Marianelor, ei da Vei purcede-a lua decizia, ce e fără de tăgadă Să iei totul de la capăt și să uiți istoria

Mă iubești, o știu prea bine Dar e-un gând ce alene stă La răscruce de drum cu mine Ca să fie contopire, de iubire, nu de tristă Stare de firavă boală, ce o duci cu multă fală Până când va fi să

E toamnă-n suflet și în gând, ce tristă-i viața care Se lasă dusă în deșert, e disperarea mare Pentru acel stigmat ce vrea, a fi iubire acum Căci e urzită calea mea, cu țepi și cu mult

Visele coboară-n noapte, din starea de confort ce ne desparte De el al minții ritm accelerat de viață, când totul defilează prin propria față Când starea e de relaxare, e partea când din

Cedez clipe selenare, pierdute-n armonii ereditare Doar din absorbția fasciculară de-a avea, un cromozom radial din gena cea Va emana semnale indigene, de emanație tardivă ce din stele Va coagula

Nu de puține ori, munca este cel mai bun anestezic pentru poverile sufletului.

Dacă mi-aș apleca gândul asupra sufletului tău, nu-i așa că ai înțelege că universul meu este contopire incendiară a emoției tale lăuntrice? Dacă aș revela toată incandescența clipei prăbușită în

Analiza este crudă, timpul a trecut și-i nudă Soarta la-nceput de drum, acum când totul e scrum. Cel mai bine noi am zis, că e a face zapis În care să consemnăm, că noi doi o terminăm Și vom

În viață sunt doar două căi: cea dreaptă și hai hui cum vrei Dar caută a înțelege, căci ea iubirea e mai sus de rege E zeu acum chiar întronat, pe el un munte de păcat Ce ține de trecut și doar

Ai fost aici, ai fost o floare Gândind la el visul cel mare Tu crezi în mine, mai vreau cu tine Poate că timpul va decide bine. Þi-e teamă, dar îți dorești mult Iubirea cea ce este cu tumult Și

Eu nu aș vrea, dar nu știu cum Să te pot face a-nțelege acum Că te iubesc mai mult ca ieri Dar mai puțin decât tu speri. Așa că am simbolul meu, o tuse seacă când vreau eu A-ți arăta că nu mai

Prezența ta mă tulbură Absența mă întristează Lipsa ar fi fatală, doar o latură Mai poate da o notă care meditează La trecutul cel pierdut La el prezentul nevăzut Viitorul e în ceață Mintea

Am câștigat ultima redută a sufletului tău încântător Dar cu o floare, o vorbă bună și nu cu bocancul plin de noroi Am pătruns în mintea-ți incandescentă a inconștientului cunoscut de amândoi Dar

Moartea respiră prin porii conștiinței generațiilor trecute Viața zădărnicește visele condescendenților imaturi irecuperabil Tot amalgamul vieții se transmite în inconștient precum ploaia printr-un

E liniștea profundă înainte de suprem E melancolia mută înainte de infern E boarea lină a dimineții ce-o simt în etern E diapazonul trist al vieții compus în starea rem. Lăsați viorile să cânte

Nu de puține ori metamorfoza este inversată Și acolo unde te așteptai ca din om să iasă superom Constați că natura a fost înșelată Iar câinele din el a adăugat atom lângă atom. E paradoxal când

Într-o seară târzie de vară, ca mai toate serile acestea S-au pripășit la mine-n poartă, două ghemotoace ce vor a da vestea Că ele sunt acum prea mici, dar va veni și ziua lor Când din căței ai

A fost el cel mai mare peste vers A fost o nestemată când ales De Domnul, a semănat valoare Peste acest colț de rai sub soare. Când mă gândesc la tine om de fală Gândul meu fuge cum era

Dumnezeu a creat pământul Dumnezeu a dat cuvântul Dumnezeu a stimulat gândul Dar a dat și pe el omul Să rodească precum pomul. Din al raiului decor A apărut un omușor Cu-ale pământeștilor

Cu ciocul ei puternic și vânjos Pătrunde lesne copacul găunos Și caută a găsi paraziți La ei copacii ce sunt îmbolnăviți. Dar ea e și chipul de om Ce se crede ca și clovn Și când nu te-aștepți

Gânduri goale, vorbe-n vânt Stropi de secetă arzând Larg agale, duc la vale Visul meu tot tremurând. Dorm de veghe, stau în zeghe Visuri ce adesea fug Către marginea de hău Unde nu vrei să