Stelian STANCU

Ai fost a mea, am fost al tău, până în clipa cea Tu ai gândit de capul tău, tristă a fost calea Pe care am pornit de-atunci, cu bune mai puțin Era marasm de nostalgie, dar și mai mult

Clipele au valoarea lor, doar până atunci când ele mor De n-ai știut să le hrănești, cu dragoste ca în povești. Clipele au trăirea lor, când sunt departe de un dor Dar ce folos de ele-și pierd,

E toamnă-n suflet, afară-i iarnă și-un răsunet Pătrunde-adânc în celulele incandescente, pe alocuri albe-violete. Gândul zboară șugubeț, ca în prima sa tinerețe Peste un trecut ce acum îmi pare a

Parcă a fost mai ieri, cândva Când eu am fost cu mama ta Porniți pe drumul cu de toate Când am lăsat totul în spate Și am purces a semăna Flori multe în glastra cea Noi am avut-o în grijă

Trăiește clipa cum dorești Dar ai grijă să nu rănești Emoția stropilor de rouă Când mergi desculț prin iarba nouă Culoarea vântului ce vine De dinspre răsărit spre tine Zgomotul minții

În viață totul este așezat: Nașterea e de la Cel de Sus Moartea e undeva acolo pus Dar important este a ști, dacă norocul vine întro zi. A apărut chemarea, cu ea și paloarea Tensiunea crește,

Ne ducem zilele-n firesc Cu tot ce facem omenesc Privim în depărtarea mută Gândind la ea cea sfântă slută. Trăim Acum, prezentul clipei Trecutul e sub aripa ispitei El viitorul e prezis Să

Rămas-au zilele-n pridvor Rămas-a dar și soarta lor Pierdute nu-s nopțile mele Când stau cu tine, sub cer de stele. Pasul e unul de prisos? Sau este cel ce duce-n jos? Frumos a fost în prima

Ionii sunt o zi pe an E ziua lor luați la toptan Dar anu-n rest va fi se pare Doar zile triste și amare.

Am fost și tânăr și matur Am fost mai mult decât îndur Dar la final de orb, în cale Am început să întrevăd în zare.

De ești legat de viața mea Cu voie sau de nu Puțină libertate de vei vrea Tu schimbă dar catrenu.

Boala e Ipohondrie Tratamentul cu de toate Pacientul și el știe Îl găsește-n altă parte.

Ciudat e modul de-a gândi Al lacului ce-a ostoi Durerea și cu suferința Cu ele dus-a și îngăduința. El lacul stă și lăcrimează Cu stropi de plâns se alimentează E un torent venit din

Aș vrea să-ncep, dar nu știu cum Senzații ciudate le regăsesc acum Să fie oare din conștientul meu? Acel eu care nu-s eu? Sau oare din inconștientul personal? Ar fi poate prea banal? Da, cred

0 (zero) e cifra de start, ce adesea o legi de vrei Cu nimicul, cu-nceputul dragostei cea din ”mai trey”. E simbolul neființei, al lipsei de existență Și doar gândul că mai poți, te lasă fără

Suflet gingaș în aparență Dar cu porniri vădite spre demență Te zbați subit în cercul tău Fără-a-nțelege că le este greu Celor din jur să te suporte Că-ți sunt apropiați și-i forte Să scapi de

Sunt mulți ce cred într-o povară Pe care Domnul o va lua în doară De pe acei umeri ce duc Greul cel zilnic și nu mai apuc Să simtă viața chiar și din povești Căci nu au timp de citit și chiar

Tradiția e multiseculară Austrieci, francezi, germani și chiar polonezi îl revendică în țară E lent și cu schimbări tot line Pe minut de asemenea cu bătăi puține. Dar și românul s-a emancipat El

Durerile trupului sunt consecința loviturilor sufletului.

E cumpăna între ani Unii visează la mulți bani Alții își fac planuri magistrale Dar sunt și cei ce se gândesc doar la sarmale. În acest amalgam colorat Sunt și gânduri ce au dat Loc la

E sărbătoare afară. Și în suflet? Dar mai contează? Important e cum îi în cântec. Bilanțul stă să spună doară De a fost bine-n anul ce stă să moară Pentru a se naște unul nou Ferit de chin și

A mai trecut un an din noi Cu bune, rele, bucurii, nevoi Cu fericire, lacrimi, magie, chin Au fost momentele noastre și mă-nchin La tot ce-a fost și-a fost Dumnezeiesc La tot ce-a fost un dat

Viața-i un vis, ce-l trăim întins, până când îți vine ziua Să iubești profund, ducând paharul până la fund Și așteptând când ea va spune, că tot ce s-a zis Va fi gând necuprins, viața-n doi acum