Cățel pribeag

Într-o seară târzie de vară, ca mai toate serile acestea

S-au pripășit la mine-n poartă, două ghemotoace ce vor a da vestea

Că ele sunt acum prea mici, dar va veni și ziua lor

Când din căței ai nimănui, vor fi atunci ai tuturor.

Culorile au fost alese, de ea natura parcă-n grabă

Un negru-cenușiu ca să reverse, melancolia celor ce se dau în stambă

Dar și un alb la cea pe care, peste un timp avea să fie

O viață de om în chip de câine, ce sta timidă-n colțul ei zglobie.

Natura nu a așteptat prea mult și și-a cerut al său tribut

Căci întro zi ea ființa neagră-cenușie, a părăsit lumea fără să știe

Ce este viața dusă până la al său final, un vis pe care îl trăiesc doar matinal

Cei ce au soarta croită, ca viața lor să fie scurtă și neîmplinită..

Zilele treceau ușor, deși nu vream, ea Becky de un alb strălucitor

Își tot găsea locul-culcuș, în sufletul meu trist, dar jucăuș

Așa că ea trăirea a fost mare, cu dus-întors până în ziua care

Destinul și-a jucat ruleta, și ea fetița Becky a trebuit să trăiască vendeta.

A fost acea zi cumplită pentru noi, când indivizi pe două picioare au devenit călăi

Și-au cotropit un suflet ce doar el știa, când și cum să latre, dar și când cuminte să stea.

Sfârșitul a fost fioros, el individul cu un suflet găunos

A destrămat iluzia deșartă, de-a mai fi eu cu Becky „de vorbă” vreodată.

Epilog:

De câine este viața lui

Celui ce are inima hai hui

Și-și va găsi liniștea atunci

Când va plăti blestemul sfintei cruci.