Stanica Ilie Viorel

să-mi lăsați colțul de stradă veche, castanul bătrân și-o bancă din lemn și să mai treceți în marșul vostru către nicăieri cu zâmbetul pe fețe, așa cum o făceați mai ieri printre voi să se

canta cocosii pe sub roua de dimineti tarzii sorbind din linistea rasaritului chitarele-au tacut tu stai eu te caut tu taci eu te ascult din ce a fost o vreme o vreme va fi iar asa cum

nu îți mai cântă pe obraz albastre candelabre și nici n-ai fagure pe zâmbet (din ce în ce mai rar) doar în albume timpul te dezbracă și… te arată, iar și iar ai fi un os (sau două) îngropat

pe balansoarul vieții, la un capăt eu, dincolo-i Moartea între noi stă Dumnezeu în glumă dau cu ea de pământ și fug să mă zbengui cu dracii fără de vină - ai grijă, nu pleca departe, imediat își

am tăcut înainte de a încheia spusele înainte de a transforma gândul în cuvinte alegând spațiile dintre toate acestea unde stau nepătrunse toate cele despre care ar fi de aflat între

poate că în toată înțelegerea s-a strecurat un rost interpretabil al zborului, unde fericirea dă aripi, iar nefericirea le rupe alții spun că fericirea te poate duce în sus, prețioasă

- Dumnezeu este o femeie perfidă. - De ce spui asta!? - Nu o spun eu. Așa scrie în Răvaș. Venea o vreme când fiecare își primea Răvașul. Un sul de hârtie pe care erau scrise, de cele mai multe

Ce-am fost atunci când singur stam în mijlocul mulțimii? și-a cui mirare mă miram, și-a cui plăcere o plăceam de nu a ta, de nu știu când, trei vieți pe rând Ce-aș fi acum când singur

“… uite ce aflare: nu există doar un creator, ci doi. așa ajungem să ne reamintim originile, atât în zero, cât și în unu; că așa a plecat din nimic și din unic, ceva, și-a ajuns să fie

când vine vremea să plângi, dar stai ca pomul fără frunze și-ai mai desfrunzi cum simți că te topești, dar gerul te pătrunde deghizat în noapte de vară începi să scrii o scrisoare și te

descult si pasii ma-ndreapta catre apus un rosu de foc in urma scanteia Tu lasa-ma inca o noapte copil macar o noapte pe sub pasi pietrele raman aceleasi sa ma doara am sa ma imbrac

am acest defect din naștere la început cât o aluniță eram eu în cârca mea tăcut și mic nu mă deranjam cu nimic de-ar fi stat vremea pe loc dar vremea trecea mă lățeam în umeri mă ridicam spre

n-am refuzat să stau în prima bancă; aveam impresia că profesorii vorbesc în special pentru cei din primele rânduri. asta... până când am fost profesor, şi eu, şi-am ales să fiu atent tot mai mult la

un soare debil ochi verzi învăluiţi de-o spumă cenuşie vedenii lemnoase lipsite de frunze tremură sub pleoape zbaterea dintre somn şi trezire şi nimeni să mângâie fruntea culcată pe

acesta-i locul privirilor din urmă trepte spre zidurile unui alt hotar fără ferestre rostuite de unde nu vei reuși să mai vezi depărtările aprinse-n roşul soarelui târziu dincolo-i alt

ai ochi frumoși dar poza e târzie s-a păstrat privirea sub ridurile adânci săpate în hârtia aspră deja cuvânt de rămas bun n-a fost lăsat doar s-a așternut o palidă iscălitură lăsată de

rece sau caldă? ca și când seceta este o broșă pe care o poartă doar vara, pe când iarna ar trebui să poarte un îngheț uscat. seceta e secetă, chiar dacă vine în valuri sau în cascadă; în ea

daca ar fi să aleg începutul l-aș alege cu un alt sfârșit, tu între brațele-mi linii frânte, eu înrădăcinat în cercul trăirilor tale liniile mele n-ar mai avea umbre n-ar mai avea timp să

trecutul de care fugi privește-l cum se ridică și încolțește sub tencuiala tot mai fisurată gol peste alt gol un zid spre care alergi izbindu-l fără să te zdrobească te cuprinde precum