rugăminte

să-mi lăsați colțul de stradă veche, castanul bătrân și-o bancă din lemn și să mai treceți în marșul vostru către nicăieri cu zâmbetul pe fețe, așa cum o făceați mai ieri printre voi să se strecoare silueta aceea ca o umbră de vis, iar eu să rămân hipnotizat privind în urma ei, pierdut în aroma parfumului său precum fluturele sorbit de o floare ploaia măruntă să mi-o lăsați să mai prelingă șiroaie țesute pe frunzele mari, protectoare, precum o palmă de bunică grijulie care mângâie copilul dormind firul de iarbă crudă să nu mi-l luați să mai simt cum încolțește speranța, doar trupul de piatră sfărâmicioasă să mi-l schimbați; ce-i înăuntru al meu să rămână