Apus

poezia face un mixaj între dragoste, mai exact lipsa ei (lipsa mângâierii), suferinţă şi alienare. Acel Soare debil, întâlnit şi la alţi poeţi, întăreşte ideea de alienare, încă din start. Mai poate sugera şi chipul unei fiinţe pierdute, a cărei strălucire/privire ciudată, anormală, nu mai are forţa de a revitaliza prezentul. Acest lucru generează un conflict interior, a se vedea trosnirea pietrei în strânsoarea pământului. Piatra poate fi chiar inima, dacă e să extrapolăm. Culoarea neagră de la sfârşit şi corbii asociaţi cu ea, arată zădărnicia, fatalitatea, apropierea de moarte. Apusul, cu mai puţine cuvinte, existent în titlu. În locul autorului, aş fi avut îndrăzneala să elimin corbii de la sfârşit, fiindcă e explicit. Ar fi mers: deasupra / cruci negre zburând / peste un pustiu secetos. Per total, un poem bun, chiar dacă se simte scrâşnirea.

Aș zice că se folosește bine elipsa verbală, ambiguizarea și ermetizarea discursului. Sigur, revine simbolistica pietrei (piatra de temelie a creației autorului!), dar nu mai zic nimic de această recurență a lexemului. Până la urmă, și Bacovia a recurs la această obsesie a utilizării unor lexeme, impunându-le, însă, în contexte tot mai diverse, importante fiind și la el stările pe care le creează. Normal, autorul nu este Bacovia, dar poartă și el bastonul de poet, ascuns bine, nu amenințător la vedere. Glumesc, desigur. Mie mi se pare potrivit finalul, chiar așa explicit, cu definiție poetică, fiindcă păstrează aceeași tehnică a a elidării verbale.

de prezenţa voastră!
astăzi am citit de câteva ori opiniile expuse, cu interes, cu bucurie,
cu respect...
mă gândeam, de fiecare dată, să las un răspuns şi... răspuns n-am găsit, altul decât acesta, de mulţumire sinceră şi cu speranţa că astfel de comentarii, observaţii, veţi mai scrie pe site, indiferent al cui text, dar (de ce sa nu recunosc) dacă vor fi sub textele mele, cu atât mai bucuros :)