Marea, sfâșierea întunericului la țărm,
valuri uriașe...,vapoare așteptând plecarea
și tu locuind în golful unui gând.
Nervii-ți silabisesc tăcerea și ploaia,
topesc arama pe frunze.
Înhămat
Unde nu există poezie
seacă cerneala-n călimară,
inimile-s lipsite de simțire.
Oamenii ursuzi și triști
se rătăcesc de cuvinte,
muțenia urcă-n memorie
mai multă decât încape.
De-aceea
Cine sunt eu să mă plâng
când numele mi-l pun părinții
dând glas pământului,
urmașii să-l asculte?
Desprinderea nu-mi lasă
timpul să treacă nevăzut
și mătăsoasă lumina curge
îmblânzită
Treceau fără aripi dintr-o stare în alta,
imateriale gânduri spre mine,
sunetul ideilor, țipătul fără să fie auzit
ca niște reacții divine ale minții.
Când se elibera lumina și se desăvârșea
Sub apăsarea sufocantă a vârstei
gândurilor rod înlăuntru
fiecare caută un drum
prin labirint.
Dintr-o peșteră sub pământ
strigă strămoșii și nu-i auzim,
căutăm în memorie sensul trăirii
și
Vâslesc prin apa străină cuvintelor,
caut sunetele în care am să vibrez
pe notele descumpănite ale toamnei.
Partiturile pe care le cânt
au ritmul visător și culori metalice de aramă
să dea
În deplinul onestității
spiritele urcă liber
omul,
noi îi deplângem căderile.
Îndepărtările de sine se adâncesc
golul se umple cu așteptare,
se naște o noapte a minții
în care nimeni nu
Ne vom îmbarca în cursele de noapte
și vom ajunge acolo unde nimeni n-a fost,
doar vânturi și zăpezi trec pragul ceții
în urmă rămân îndoielile din suflet.
Numai crezul din cuvinte stă
Dimineață,
câinele Bismark se fălește în
imperiul său că sfâșie copii,
între fălcile colțuroase și largi
sparge oase pe caldarâmul
de pe străzile pline de gropi.
Un ins cu teamă de
unii scriu despre ceea ce nu pricep
fiindcă știu
și nimeni nu-și recunoaște ignoranța
în care se lamentează zilnic
așa cum se întrevede răsăritul
unui alt anotimp
când cel în care ești nu s-a
Sub un cer spintecat
de un șarpe de foc,
noaptea nu se dezminte,
ci respiră din fulger lumina.
Pământul ochii și-i ridică,
priveghează larg orizontul
unde apele-și caută grăbite
drumul
Nu risipesc cenușa
aprind focul cu iască,
să simt miros de cetină arzând
și restul să-l pun pe coliba
în care locuiesc cu Domnul la care mă închin
până ce termin poemul dantelat în
Ochii mei scăpați de plânsul ploii
ocolind numele somnului greu
se bucură de soare
privind păsările cum se îndepărtează.
De mă voi desprinde
de aburul molatic al vremii,
se vor limpezi
Cântece nedeslușite răsună prin locuri tainice
și săruturi așteptate caută prin memorie,
fata cu fața de rubin și ochii migdalați
ce zboară prin gânduri ca o pasăre legănată de vânturi
peste
Dezamăgiți
își lasă acasă
varul nestins al iubirii
și caută să-și ardă calcarul
din care sunt zidiți.
Rostul în altă parte îl mută,
fac din destin
loc de pelerinaj
și rătăcesc uneori pe
Am devenit mai scumpi ca aurul,
dincolo de Roșia Montană a țării
pe care toți o vreau
în cuibul veșniciei
numai noi nu.
Fiii noștri se vor trezi săraci
și poate vor gândi altfel
mai mult
Stau în unghiurile luminii
unde spiritul capătă trup
și-n viață se zidește pe sine.
Nu-i cer altceva
decât liniștea în care-mi caut
marginile încrederii rupte
și singur
prin încercările
Pot să-mi închipui
cum străpung cu privirea
munții gemeni ai nurilor copți
în care zace nerăbdarea
mătăsoasă și dulce.
Limba pieptului tău
pe care o s-o învăț
tot repetându-i
Chiar e mai lungă
așteptarea
când el își întinde arcul spre soare,
de lăcrimez în lumină
și lumina mă mângâie,
până nu mă mai tem
de întunericul în care am fost
lăsat de alții.
Pacea
Să mă nasc pe întuneric
și-n el să-mi dobândesc
lumina,
semne cu mâna să fac
la stelele nopții
și ele să-mi cadă în palme.
Sub tălpile luminii
țara să-mi așezi
și-n ea să găsesc
dacă urc în pomul gândului
să-i culeg fructele
mă apasă teama
alunec prin interior în inimă
și în genunchi mă rog
să urci tu în loc
nălucă
pe nor alb de vis
ce se înalță
frumos
Ai obișnuit noaptea să se culce în zbor
pe aripile întunericului în trecere,
florile și ierburile înalte se leagănă
pesemne le ajută vântul să adoarmă.
În zori sunt câteva întâmplări
plimbate
Din momentul când totul se schimbă
suntem în același pas cu timpul.
În mișcare spirală
universul intră și iese din sine
margini nemaiavând,
doar nenumăratele sfere
rotindu-se fără să se
Doar în inimă să-ți fiu
jertfă vie
pulsând în piatră
și numele meu să-l dau
în cuvinte de lumină
care capătă trup.
Tu să-ți simți
copilul din pântec
strigându-te mamă
înainte să
