Silviu Somesanu

Mă-ntorc în bucuria-n care am crescut ca o primăvară după iarna lungă și zilele se deschid într-o carte albă în care-mi voi desena gândurile. Faptele din trecut au devenit urme și inima o

Mă-mpac în gând cu dușmanii necunoscuți, pe cei care-i cunosc îi iubesc, durerea lor e și durerea mea rămasă din păcatul originar. Mă adăpostesc învățăturile vechi, fug de invidie și orgolii

Am plecat în lume nepregătit de luptă, a fost ca-ntr-o călătorie cu peripeții în care poți să mori din greșală. Am intrat în viață cum ai mușca dintr-un măr coricov din curiozitate de

Nu mă lăsa-n urmă să-ți rup coastele durerii, să întorc pe dos trândavele temeri, împarte otrava să nu fie periculoasă și uită-ți amarul din timpul trecut în rădăcini sub pietrele

Las poruncă să nu uiți învățăturile mamei, să-ți croiești un drum prin viață care să fie numai al tău unde timpul se va umple cu fapte. Nimeni nu-i mai bogat în memorie decât cel ce pune

Lumea răzvrătită pe început își recunoaște păcatele, bate clopotele nemulțumită de întâmplări, rupe din sufletul încredințat de Dumnezeu și uită de îndatoririle sale. Nimic nu se ridică

Clipele trec călare timpul le lasă-n urmă și altele adaugă fără să le țină măsura până se schimbă ritmul curg egale și după aceea se-ntrec între segmente încât viața capătă alte

am început lumea cu sfârșitul alteia caut bing bangul inițial dar mă lovesc de zidul lui Planck așa că mă las adus la zi de tot ce se cheamă expansiune care este în firea lui Dumnezeu și a

trag zăvoarele la porți dau liber mișcării dinlăuntru orizontul are liniile șterse albastrul s-a topit peste pământ nu-mi spune cum să fac străzile orașul se naște în fiecare zi pe ele din

Nu mi-am făcut niciun altar să sacrific gândurile au rămas bolnave de curiozitate și nu mai ajung să le stăpânesc, tu-mi spui să las pornirile să curgă de la sine și eu le ucid în cuvinte. Cum

Noaptea s-a scuturat de pe umerii cerului, odată ajunsă pe pământ se îmbracă-n întuneric, nu știu unde o să fiu când mă cauți poate o să mă ascund după cuvinte, fiecare își joacă-n viață,

Împarte cu mine fiecare zi furată la masa tăcerii din suflet și-i simt sărutul pe buzele frunzelor de agud. Mă descompun în descîntecele ei de dragoste și trăiesc pe strunele cântecelor de

N-am simțit respirația frunzelor, nu știu să mă bucur din plinul clipei, aș vrea să fiu asemenea păsărilor în fiecare moment cu gândurile împlinite de zbor. Am văzut cum te macină

Să-mi împrumuți inima cum ai putut să o dai degeaba celui vândut pe credit minciunii? Nimic nu-mi justifică naivitatea cu care uiți cuvintele învățate pe de rost. Norii s-au scuturat de

În mulțimea de nevoi care-mi macină nervii pe genunchii tăi de nu-mi mai pot suporta existența, meditez în zadar cum aș rupe lanțul câinelui turbat, să-i dau drumul în lume să se facă bine și

Din inimă am pierdut dragostea, câteva fărâme încearcă să încolțească dar îmi lipsește căldura, mi-au rămas în amintire câteva pagini îngălbenite șterse din calendar unde zilele sunt zdrențuite

În vara asta mi s-a luminat fața la umbră, am hoinărit prin înserări fără aripi și cuvinte, de frica nisipului care lasă amprente pe suflet se înfiripă-n mine șoapte cărunte fără ecou și prind

Împing noaptea pe geam și plec sting lumina și las lampa de veghe, să se creadă că dorm în mod obișnuit. Tu aștepți la îngemănarea întunericului cu lumina lunii, nimic nu poate fi mai frumos

Deschid ferestrele ploii de vară simt mirosul teilor înfloriți pe deal, picăturile cad oblic pe frunzele ondulate de arșiță, umblu desculț pe drumul de pământ. Apoi ce poți compara cu trăirea

Au scăpat din mâini frânghia dreptății aleargă toți după foloase, e o teamă care naște înfrigurare. Cineva mi-a spus că așa a fost dintotdeauna, nu-mi vine să aud, cum am ajuns până

deschid orizontul luceferilor de noapte să-mi lumineze calea pe unde-mi trec înaripate cuvintele care se vor întrupa-n păsări nu le știu cântecul dar le aud glasul înalt și plăcut urechea

Dumnezeu a poruncit, să te închizi în cochilia universului și să rabzi de foamea sferelor înalte la masa tăcerii unde sosesc oaspeții ideii, să se hrănească cu însemnele lăsate lumii dăltuite-n

Mi-au rămas întâmplări pe retină, în amintire și scrise pe scurt în jurnal cât am avut curajul să le retrăiesc. Apoi trenul a plecat departe, am căutat timpul acela plin de substanță fără să

Între noi nu-i nicio umbră, doar mâinile care se ating discret și-și transmit fluxul de căldură lăuntrică. Uit să trăiesc emoția scursă printre degete într-un final abandonat de ochii tăi gata