Silviu Somesanu

deschid ochii și tac caut o scăpare din învelișul amorf pe unde lumina-și schimbă nuanțele spre margini fără sfârșit. nu știu de ce mă tot gândesc e un impuls din preistorie de la facerea

Lumânarea se stinge lângă crucea de piatră roasă de timpul sălbatic, greierii din umbră anunță înserarea. Chiar dacă încerc să descifrez un nume rămân cu aceeași durere, totul s-a

În burta acestei femei destupate cu bisturiul am descoperit alt alfabet al nașterii. Dragostea ei prinsă pe umerașe mă îmbracă de sărbătoare continuă, ea îmi știe nevoile și dorințele

Risipă de rugină pe frunze, am încărunțit în melancolie, pe urmele timpului prins cu plecarea păsărilor degeaba chem de pe dealuri rodul, odihnește la răspântii de drum către iarnă. Îmi cad pe

Mă-ntorc de unde am plecat, la rădăcini, stejarii mă umplu de măreție, cum oare să-mi depășesc limitele dacă adâncul nu mă inițiază să urc. Știu cum se cade dacă n-ai forță și nu mă las

Invoc pasărea care zboară spre univers și mă întreb până unde? Nimic nu mă face să cred că rămâne o himeră când lumina o însoțește albastră. În mine a înflorit carnea și exultă odată cu

Alunecă-n cuvinte zestrea gândirii cum soarele seva în fructul copt, gustul capătă înălțimea dorită în plăcerea spiritului din simțuri. Să învățăm respectul pentru natură, arealul în care

Mereu mă încurcă întrebările fără răspuns, dar îmi place să le caut, să mă plimb cu gândul prin hătișurile logicii până mă înutorc iarăși la experiment. Tu-mi deschizi alte orizonturi să-mi

Noaptea alunecă-n diminețile iadului și întunericul îi face loc, pe ape numai morile părăsite se frământă chiar dacă macină doar timpul și drumul s-a pierdut în bălării lângă o cruce unde a

În buzunarele goale nu găsești niciun drum, bate austrul de la vest și toți înghit în sec seceta aspră. Nu știu ce vânturi vor mai veni, suntem bolnavi de așteptare. Din adâncul istoriei

străpung liniștea sângelui și curge cu întuneric trece prin haos nu se întoarce nimic înapoi întră pe porțile iadului nu mai stăpânesc calea luminii totul se strânge-n valuri apele nu mă

cântecul e în inimă îl ascult cu fiecare aripă de suflet nu-mi doresc să zboare simt cum mi se încrețește pielea se topesc în aer armoniile din tăcere îngerii suspină și coboară pe

Dintr-o întâmplare nepovestită teama încearcă să mă salveze mai devreme decât curajul nebun. Drumul meu este la dreapta, al tău unde vezi cu ochii un om de genul meu fără prejudecăți, n-am

Am scăpat din mâinile vântului, dar astăzi plouă pe nemâncate, lumina-i difuză strecurată prin ceață stau ascunse și păsările moțăie a somn de moarte, cerul rănit la față a dispărut în

Nu știu, dar din când în când mă cuprinde meditația vine în fața mea ca o fată mare, neprihănită și mă încearcă cu o sfială înduioșătoare care mă lasă în genunchi. Cobor într-un interior gol

N-ai cum să te naști înainte de părinți dintr-o poruncă lăsată de umbrele morții. Golul din memorie absoarbe frustrări uitate așezându-le în sertare ascunse căutării. Nu se pot deschide sunt

Noaptea și-a vărsat sângele cald peste întuneric, caut în mine resurse nebănuite de hrană spirituală, să trec peste nevoile celor care nu mă iartă și mă supun la chinuitoare închistări. Trupul

Limba română s-a născut, n-a fost găsită, s-a format rotundă și bogată, nu se învață și se uită, e vie și molipsitoare în fața unui altar la închinat. Limba română e-n doină, în vorbe cu

Își prinde gîndurile-n vorbe nespuse la lume ca niște raze de lumină peste orașul galben străbătut de viori atît de mult încît oamenii cuprinși de somnolență adorm cu capul în stele. Într-o

Cineva și-a pus gândurile pe hârtie și a lăsat hârtia acasă, oamenii uită ușor ce trebuie să facă, dar nu se lasă convinși de nimeni cum trebuie să ajungă la liman mai repede, ei nu sunt copii

visele nu mă întreabă când se realizează aș vrea să le strâng undeva să nu fugă dar nu mă lasă trec peste mine dimineața și nu văd unde fug am pierdut din vedere schimbul care se face în

lumina se stinge ia foc noaptea întunericul e slăbit dar mâinile îl vindecă de cer să i se piardă urma stelele foșnesc pe acoperișuri tăcerea mă îmbie să ascult aud strigătul unei

Dacă aș simți gândurile străine nu m-aș teme, aș avea la mine posibilitățile de respingere, e necesar între oameni să împarți ce ai mai bun și să crești în ochii lor ca o floare udată la

Își cântărea simțurile-n palmă și mi le oferea spunea că sunt pline de miez. Dorea să se adâncească în sufletul meu și nu găsea mijloacele de pătrundere, noaptea i se părea tesut