Silviu Somesanu

M-am întors, de fapt nu plecasem din labirint și niciodată nu-mi uit disperarea când nu ajung în pântecul cuvântului să nasc la vreme forma înțeleaptă în care se-mbracă nepotrivirile dintre

Oasele mele au devenit goale, fragile fără măduvă cu dureri la încheieturi. Trupul meu este atât de rigid, un copac uscat care stă-n furtună și rabdă ca un rănit însingurat, soarbe ploaia și

prin sufletul tău zburdă căprioare de aer, înflorește sângele voinicului pe pajiști. îndrăgostit fără aripi, mă înalț cu gândul pe munți pentru tine prințesă a pădurilor de zadă. râuri

Am dat foc la cuvinte și lumina lor mângâie noaptea, mă strecor pe cărări uitate de stele, până la tine mai este un veac de orgolii pe care le înving pe rând. Degeaba înfrigurată te frămânți,

Numai din dragoste suferința-i umilitoare ca o piatră căzută pe suflet ce n-o poți ridica, te rogi la copaci să te ierte de nepăsare și le respiri aerul. Cerul tău nu mai are alți ochi și-ți

De pe un balcon s-a aruncat în gol, n-a văzut nimeni isprava, dar nici n-a murit. A rămas cu handicap fizic de parcă nu-l avea mintal, dar s-a vindecat de cel mintal și vrea să trăiască. Ce

Tu ai rămas nehotărâtă în orașul trecut peste mări, să cauți alt orizont printre străinii mult prea străini. Eu călătoresc spre casa din țara de suflet cu inima pe un munte de sănătate unde

Când gândesc să fac un rău am o privire crudă și întunecată, mă las păgubaș și din lăuntru răsare lumina pe față, atunci mă birui capăt alură de învingător. Simt pornirea spre ură, e un

Noaptea si-a risipit întunericul pe miriștea lunii eu îl caut prin cotloanele gândului, nu găsesc decât umbra unui fulger care mi-a spintecat norii. Iubito, nu te mai știu acasă printre vise, ai

M-am rupt de liniștea dintr-un muzeu de artă de dragul cuvintelor șoptite, gândurile îmbrăcate de sărbătoare hoinăresc prin imaginile admirate. Nopțile din culori adorm în

Cântă la viori din lemn fulgerat cu acordul muzelor pădurii până la întruparea în faun. De o vreme încornoratul stă și privește turmele și în cântec de fluier tânguitor își duce viața

De la o întâmplare, la zeci, sute timpul trece și se cuibărește în ele sănătos ori bolnav, poți locui în el ca într-un oraș în care-ți scrii biografia căutând cu tine-mpreună să depășim

Mă caut în colțul din dreapta al zilei unde amiaza e mai dulce ca fructul și nicio umbră nu-i mai răcoroasă decât adierile vântului de nord. Orașul acesta e străin de dușmani, locuiesc în el

Întorc adevărul ca pe un copil de la joacă și nu-l cert dacă plânge mai degrabă îl mângâi pe creștet. Cu el de mână minciuna se topește ca ceara și se luminează la față, mă îmbărbătează gândul

Noaptea s-a culcat pe sine, tu ai uitat-o în dormitor cu întunericul la fereastra spre grădină și te-ai pornit la mine. În fața ușii s-a îndoit timpul, o deschid să văd întruchipată

Poate că vara mă alungă, plec undeva sau rămân pe dinafară. Când mi se aprind felinarele de noapte, fug burdușit de întâmplările trăite unde mă cheamă destinul corupt și las totul pe seama

Și-a uitat năravul acasă, dar nu s-a întors din drum, a sosit în orașul despre care îi povestiseră părinții că odată ajuns acolo rămâi și a rămas, oamenii par acum altfel, niște însingurați în

Cu singurătatea nu mă laud niciodată aproape că am uitat de ea, cât mai plin de gânduri am înnoptat devreme, am rămas un căutător de comori. În tot ceea ce-mi spui mărșăluiesc printre lucruri cu

N-o să vii să ne întâlnim nici n-ai avea cum, nu am un loc în care să mă opresc, am un timp fără sincope. În piept am mai multă dragoste decât inimă, mă îndestulez din cuvânt, respir clipele

Am trecut pe marginea prăpastiei ca pe o muchie dintre adevăr și minciună, mi-am dus mai departe speranța după ce multe s-au înecat în apele învolburate ale timpului și tot mai sper, să trec

Noaptea se-ntoarce cu fața la răsărit, în ochii lunii stau spânzurati munții, somnul prinde gust de cafea. Dimineața macină-n roți întunericul, lumina-i roasă de nervii nerăbdării, deschid

Nu-s înțeleptul uitat pe drumuri la praguri de meditație, un felinar de filozof îmi luminează cărările lumii de care nu mă despart. Dintr-o dragoste platonică cuibărită-n inima

Întorc izvoarele din drum și le adăpostesc sub ceturi de piatră fulgere deasupra de munți îmi aprind căpițe de fân în somn. O pasăre stă pe umărul meu și vestește furtuna tu cobori în

Se-ntoarce acasă cu limba tăiată în coadă de rândunică și nu se sfiește să vorbească verzi și uscate ca un om cu gândurile libere. Pe cap îi cad zvonuri ciudate pe care nu le ia în seamă, în