Silviu Somesanu

Fiecare uitare e o rupere din memorie, nu se mai reface, tot ce s-a zidit din temelie-n conștiință e un perete de piatră înălțat cu sacrificiu și răbdare ce numai timpu’-l dărâmă.

Mă tot cobor și urc în vers pe pagini vechi într-un caiet, de parcă totul mi s-a șters, de parcă totu’-i desuiet. Mereu citesc câte-o carte în care lumea-i nebună, parcă totul

Nu se adaugă nimic pe drum s-a închis gându-n interior se joacă-n nerostire albă fără nicio restricție. Lumea se-ntrece în deducții se caută izvorul, cauza din adânc din care se nasc idei

niciodată nu-mi împart ideile cu alții le verific întotdeauna și le las să se așeze cei care nu le recunosc valide sunt invalizi de cunoașterea reală și mă doare așa cum suferi și

era o miză și singuri doi invalizi ne validam reciproc ideile la masă sub vița de vie visez cum plouă și desenez o umbrelă timpul alunecă pe(ste) pietre vocea ta sparge tăcerea asfințitul

Luna joacă umbre la ferestrele casei vântul amestecă lumina-i rece, satul își pune capul pe ziua de mâine și doarme, în poemele mele-i tăcere de văduvă într-o casă părăsită. într-o noapte

nu sunt eu cel care împarte libertatea cu porția nici nu cunosc cine o face fiecare trăiește cu sentimentul că este o nedreptate unii propovăduiesc democrația când ea lipsește cu

mă întorc la dorințele tale și tu nu crezi că voi rămâne cuprins în interior între noi s-a statornicit valul pe care nu-l traversează nicio barcă îl îndepărtăm cu mâinile după aceea

Ochii ei au fulgerul sclipitor în orbite împart zâmbete și uneori sunt triști, cu inima-n palmă oferă dragoste. Încearcă să se înfășoare cu duhul blândeții mereu în luptă cu sine, zilele încep

Livezile satului meu părăsite și azi mă iubesc, cărările știute abia se mai disting le-au năpădit ierburile și singurătatea, oamenii locului tot mai puțini poartă timpul pe umeri și-i atât de

capitonez toate ușile și le închid dar totuși transpiră cuvintele dacă gândurile nu se văd în oglinzi paralele ele trec de praguri și merg mai departe nimeni nu se acoperă cu plăceri fictive

am înotat prin apele timpului până la mările spațiului nimeni nu m-a oprit să caut răspunsuri la care nu s-a gândit originile pământului rupte din soare au pietre care povestesc lumina ajunsă la

doar zvâcniri dintr-un impuls sălbatic îmi pun sângele în mișcare o întindere cât o câmpie între maluri necunoscute e traversată de ploile de dor care nu știu să aștepte nici dacă întâlnesc

am notat să nu uit ziua întâlnirii deși nu-s convins cum s-a petrecut totul și cum zboară păsările împreună cred că este ceva la mijloc de-mi împart sufletul cu tine și tu mi-l pui pe rană și

las urmele să vorbească caut alte forme de viață în spații încă îndepărtate și necunoscute unde gravitația are alte legi. nu-mi rupe posibilitatea ea există convingerea nu se lasă

cu degetele catifelate și moi îmi mângâie cerul dorințelor înstelat în fiecare noapte gândul strânge în ochi imaginea ascunsă de doruri de vis lumina nu mă lasă să dorm în veacul acesta fără

ai plecat cu inima mea-n palme nu te-ai mai uitat înapoi cum o fac și păsările în fiecare toamnă dar nu este ultimul drum să-l plâng munții știu și visează-n tăcere la lumina rămasă deasupra de

sting focul și mă culc pe o pagină albă lasă-mă să visez tot ce voi scrie nu mai am nicio muză ursită și nici patimi noaptea îmi va pune sub cap foșnet de ierburi. mătasea are ochii mari și

M-am tăiat și prea mult sânge n-a curs mai mare temerea față de durerea provocată. Când sutura s-a terminat normal și frumos, am simțit fiorul mândriei în corp ca o pâine aburindă sub

Mi-am pus numele în fața cuvintelor apoi am ales verbele care mă iubesc, pe file albe gândurile își refuză tăcerea dar rămân nescrise. De când m-am înrolat în muritorii de rând în casa

În gânduri mi-au crescut aripi de păsări și păduri de salcâm înflorit cu zumzet de albine. Împătimit de iubirea târzie trec fără să gust mierea, chemarea la rampă nu mă lasă. Timpul

Întâmplările nasc marile învățăminte ce așteaptă la porțile cuvintelor, să pornească declanșarea în fapt a libertății de convingere manifestată simplu fără nicio temere. Îmbrățișez adâncul

Mulți naivi cred în prezicătorii la modă și nimic nu s-a adeverit, doresc să nu-mi aduc viitorul în prezent ci să fac din el o prelungire de gând, ce mai găsește puterea să fructifice

S-a făcut atât de târziu în uitare n-am timp să pun gândurile-n cuvinte, se lasă noaptea amețită de tăceri și femeia are acum somnul ușor, învelit în frunzele tinereții ce le visează, le cheamă