Silviu Somesanu

Dintre toate sfaturile primite, nu ești de acord cu niciunul și crezi că sunt făcute de formă, nu vrei să ținem cont de reguli ca niște copii fără părinți. Avem, și lucrurile se complică nu

sub tălpile tale pământul lasă urme pietrele se rotunjesc și ascultă cum fuge praful din spate vântul îți flutură părul soarele cade pieziș pe trup cu săgeți înfipte-n lut. timpul se scurge

Cu migală șlefuiește arcadele ochiului, se vor zări alte orizonturi mai albastre în depărtare. Înfloresc în rotunjimile trupului unghiuri în mișcare cu reflexe carnivore. Cu o dragoste

Mi-e dor de-o femeie la pianul cu coadă, Să-i văd degetele cum apasă pe clape, S-aplaud iubirea unei regine schiloadă În arderea din care nimic n-o să scape. În câte galaxii străluceștese

Am pentru tine cuvintele pe hârtie rânduite frumos în pagină asemenea unor bobi de rouă pe corola florii arome rispirând. Între cuvinte și noi sunt fagurii de dorințe, mierea lor s-o guști cu

Simt cum roade tăcerea prin sânge, de-o să scot în afară toate acumulările turbate ca o avalanșă declanșată pe neașteptate acoperind pe cei vinovați și pe alții. Așa-mi crește imaginea cu o

Am ascultat firele de iarbă cum cresc glasul florilor în diminețile de mai, și-mi place să-ți văd ochii înrourați de bucurie. Simt cum se așează-n memorie fiecare gând cu câte o dorință

Se face frig ascuns în gânduri, nervii își ies din fire, resping totul, trupul se simte greu, abia se poartă pe picioare. Drumurile-s legate de ape și uneori rupte, se lasă cu dureri la

Dragostea s-a pierdut pe drumul întortocheat ceva nu s-a legat de întâmplări, la fiecare răscruce se mai detașa câte o așchie până la capăt a mai rămas aproape scheletul gol îmbrăcat în pielea

nu-i nimeni a fost o părere că cineva bate la geam dar nu sunt geamuri într-o lume închisă lumina pătrunde prin tavan ca o cădere a cerului pe acoperiș odihna trupului este obligatorie în

El își frânge mâinile și întreabă pe toată lumea ce se-ntâmplă cu orașul acesta de ceară și cu marea fără țărmuri unde soarele răsare din ape în dimineți uitate de Dumnezeu în depărtare, lumea

Are-n față lumina și-n spate umbra răcoroasă pe drumul pietros vălurit sub tălpile goale pe care nimeni nu-l știe cum se măsoară cu pașii spre punctul năvalnic al vieții. Crește din rădăcini

Încearcă să cauți o ieșire, nimeni nu ți-o arată unde-i, sunt plecați să-și smulgă rădăcinile din veacul trecut în istorie și pe acoperișul său plouă. Prin apropiere se cultivă

El taie răul din rădăcini, îl pune să moară-n ascuns, se spală cu apele limpezi ale zilei, botează în verde lumina și aruncă-n vânt cenușa gândului ars. Își așază nădejdea pe masă, scrie cu

Între dragoste și cu ceea ce se hrănește există o sursă bogată ce rămâne întotdeauna tainică. Împlinirea ei capătă o nouă substanță sporește odată cu dorința. Nimic nu trebuie să ne

Nu e clipa căderii pleoapelor peste așteptări nici a frunzelor peste inimi, e o sănătate în carnea flămândă nerv prins în sinapse, tot mai căutată starea de împăcare cu sângele pornit să

Saloane de oglinzi unde strălucirea plină de vise se reflectă static și în mișcare, expun imaginea reală. aproapele și departele conservă lumina până la porțile înalte ale cerului. Chiar

Sub pălăria de soare umbra se strânge la trup și pășește molatic. Femeia cu ie colorată o urmărește și surâde magnetic. Un bărbat se ia după ea și-n

Înfășor cuvintele în pânza cunoașterii le capitonez cu violet ușile, să nu se audă în exterior, sunetele să rămână închise-n voce și să cânte imnuri dragostei. Rostirea lor pe de rost, să

Nu mai e nimic de făcut situației, timpul trece și nu se leagă de prezent, mândria abia se ridică din genunchi pe când seva înverzeșe în muguri. Cum să mergi pe urme șterse cu pașii prinzând

Într-o noapte nebună un sfânt se freca la ochi și privea atent cerul, luceafărul de pe boltă privea și el în jos, i-a făcut rece cu ochiul luminos. Ambii își făceau semne și se

Să pui streașină singurătății, să stai lângă zid, să nu te uzi, apoi să așezi pe masă cărțile și să le joci în cuvinte până la ultima filă. Să te minți singur că nu ești tu ci un altul ce

Se face dimineață-n gânduri primăvara șterge urmele iernii pornește pe drumul verdelui crud seva-i subțire își găsește loc, totul înflorește. Lumina-i tînără, blândă și dulce pune brățară de

dimineața o fisură în stânca lumii prin care pătrunde lumina ziua o cîmpie pe care o stăpânește soarele seara un crepuscul ca o întoarcere la miraj noaptea o turmă neagră de zimbri coboară