Silviu Somesanu

Pot să trec prin amiaza tăcerii, să-i îndur singurătatea într-o călătorie prin cuvinte dintr-un roman apocrif. Să mușc nemilos din marginea durerii ce mă pune la încercare, trecând prin

De unde nu știi cad pe suflet picuri de lumină, ploaia cu mântuire celestă ce înverzește pământul și se întinde ca un spirit ce nu moare niciodată. Stă printre oameni și le oferă

nicio lacrimă nu-i furată de fățarnici în schimb râsul este molipsitor pentru toți vine vremea singurătății care e mai mult o alienare sau o crudă angoasă fără lacrimă fără râs nicio

Faptele conving cu vorbe puţine au în ele substanța vie, dimensiunea prestanței spiritului ce urcă sau coboară în trepte pe scara cu susținere proprie. Lumea se înalță în fiecare zi pe cerul

Nu știu ce porți pe umerii așa de albi și fragili sculptați în zăpadă. Aștept în pielea tandrului ascuns în hazard, să se înlănțuie plăcerea privirii pentru ce doresc să ating. Cum îmi vei

Ea era plecată unde florile au cearcăne colorate și lăcrrimează cu arome amare sărutând diminețile cu rouă, urmează să sosească-n amiază de pe cărarea cu cireșii copți c-un surâs

Tu ești femeie mai adevărată, plină de încredere, de aceea urci treaptă cu treaptă o scară fără niciun sprijin doar admirată. În vreme ce ziduri se tot înalță nu ai teamă de

Ruptă din coastele fragile o recunosc mai subțire, mai verde decât copacul furtunii cu rădăcinile în aerul pământului gras, ea își pune amprenta pe inima pietrelor de mustesc, privirea-i

Noaptea tăcerii albastre nu are trup, se topește prin întunericul străpuns de stele aprinse. Noaptea tăcerii surde voce nu are, se disipează în aer lipsită de umbre. Noaptea tăceru

Tu ai fost umbra risipei de veșminte lăsate să cadă pe fața lunii de la fereastra timpului pe marginea întunericului mirat de atâta iubire. Noaptea părea o ființă disimulată uitată afară de

Spune-mi cine-i cel ce nu știe câtă dragoste mai are să împartă, prigonește răbdarea, nu are nevoie de ea. În el se rânduiesc patimile sălbatice la pândă dincolo de verbe. Prinde între

Sorb vraja chipului luminos ca pe o pictură dintr-un tablou vechi de pe fața inimii, nu-mi întorc ochii ci-n zăbavă îi fac să odihnească. Împreună cuib de viespi ne dorim timpului loc

În sufletul cui voi pătrunde încărcat cu iubire fără să se opună, ci lăsând trecerea liberă. E atât de plăcută locuirea în camere cu ferestre de gând unde te poți privi în oglinzi cu chipul

Noaptea se umple cu trăirea bucuriei de o lumină care nu arde venită din cerurile deschise. iertare îmi cer și totul mi se pare divin într-o dimineață de floare în care pacea lăuntrică se

Chiar venind cu lumina grăbit spre înviere bucuria-i creștea, împărțea și altora prin cuvinte păstrând în gând iertarea. Niciodată nu-i prea târziu să fii cu inima ușoară la masa cu bucate

să-mi spui cum ai urcat pe frânghia timpului fără aripi doar cu răbdare ai reușit să ajungi pe țărmul așteptării unde întâlnești imboldul necesar pentru zidirea ce nu se mai dărâmă în

Ai uitatat pe masă bucuria rămasă-n bucate sfințite, în liniștea înaltă cât o clopotniță din care bat clopotele învierii. Într-un sat cu biserica pe dealul viei unde pomii înfloriți sunt în

Gândește la tot ce nu-i cunoscut ascunsul său tainic, până-n ziua mirajului deplin ce descoperă invizibilul vizibil. Cel care caută permanent găsește cu aura minții, ce se află atât de

În miezul nopții când lumina vestește minunată învierea, prin suflet curge suflul bucuriei. Ruga fierbinte se preface-n pâine, vin, caș dulce și ouă încondeiate ce dau culorilor durerea

Nici visul nu-l crede cum s-a întrupat și poate fi văzut cu ochii de cel care l-a urmat până ce lumina i-a vestit capătul, fără eforturi sprâncenate pentru cel ce și l-a promis. Când alte

Și am denumit pământul odihnă de se cutremura de neliniște cu o teamă ce nu se poate învinge de ce ar putea să însemne sfârșitul. Noaptea ce mă-nfășoară-n răcoare în verile toride, încearcă

Așteaptă la porți nevăzute marile înțelegeri din umbră ocolind calea luminii din timp. Se așează cu platoșa șarpelui la trecătorile de cumpănă prin muntele nebuniei ce stoarce voința cu

Vai, se miră teologii trece timp prin orologii cu un tact într-o mișcare doar cu pază la hotare, să le cumpere din spații duh la toți nevinovații. Clipele turnate-n ornic, să le facă traiul

Sub o geană de lumină ochiul tău albastru prins în mirajul iubirii caută-n zare curcubeul. Umbrele se joacă cu privirea răspândindu-se pe sub arbori ce-și tremură frunzele-n aer. Tăcerea