Silviu Somesanu

Se vor întrista munții de prea multe furtuni, cu limbă de piatră vor scrie pe stânci, însemne ce se vor păstra în veac. Din adâncul văilor cu ape vijelioase aleargă cu bolovani-n valuri spre

S-a dezis de îndată de uitare, stare obișnuită și urmările au fost lăsate încât schimbările se produc, într-o conștiină care se implică, lumina călăuză devine cu scopuri sobre și înalte.

Unde moarte nu cunoaște cruciada albă de sare se hrănește la întuneric cu tot ce prinde pe picior greșit. A înflorit vinul în cupe cu întunericul uitate pe mese când poeții vorbesc în

Nu-mi pot împărți la doi scrisul, îl păstrez așa unic în felul său și-l dăruiesc cititorilor iubitori cu dragostea încorporată-n cuvinte. Însetat de gânduri și vise, strâng în sentimente

Dacă nu-ți pierzi cumpătul îți pot explica ce nu-ți convine fără să cadă cerul pe noi, de-o să se sperie păsările. La mine am destule variante care nu te lasă buimac, să navighezi pe mări

Mi-am socotit clipele ca să fiu fericit, nu sunt atât de multe cât s-ar crede tu le faci mai multe prin așteptare. Intervalul în care mă mișc fără rost îmi macină dorința, dar n-o

Ce pot să-ți mai spun când mă chemi mereu cu privirea în brațele tale să odihnesc. Inima mea-i supusă răbdării crude, dorința vibrantă mă strigă. Trandafiri roșii urcători lângă inima-ți

Acopăr cu palma un cer subteran, știu că există undeva în dedesubtul conștiinței pe linia frântă a neființei, ascuns de taina timpului în ochiul său uit să-mi trăiesc clipele ultime și mă nasc

Gândul se întrupează-n femeia din câmpie sub tălpi cu-ntinderi de rod galben infrățită cu ploaia de glasul holdelor în cânt într-un imn de rugă pentru înduplecat norii. Departe cerul sărută

E un senin cu tine-n gânduri pe care-l împrumută și cerul, lumina strălucitoare și caldă acoperă cu o amiază de albine salcâmii cu aripi de flori. Cuvintele deschid porțile când vreau să-ți

Peste un timp o să ies la lumină, nu-mi place să-mi las adevărul să se piardă-n mulțime. Aproape-n fiecare zi rup câte un gând și-l arunc în urmă zâmbind, încerc altul cu ideea de

Într-o întindere de ierburi pe poteci cu dorurile inimii de foc alergi spre pădurile de smarald unde păsările își caută cu veselie norocul, cântecul lor înghițind cu totul tăcerea, din

Iubirea este o descătușare din conveniențe, una trăită, o stocare sublimă existentă în interiorul ce se deschide cu o energie care țintește drept inima-ți somnoroasă, toate gesturile pe care

Mă-ntorc pe căi neumblate în orașul medieval, cerul scapă de pe acoperiș lumini și umbre de nori, nu le pot absorbi ori desena pe oglinzi rotunde dincolo de care cântă îngerii în cor. Mă

Am o întrebare mereu nepusă: de ce nimeni nu m-a iertat pentru ce n-am făcut și nici nu m-a lăudat pentru reușită? M-am descurcat singur peste tot printre străini, unii au fost apropiați și

M-am desprins de latura mea deșteaptă, am început să-mi pătrund colțurile necunoscute, să cotrobăi prin ele pentru a mă descoperi autentic așa cum știu că exist în adâncul ființei mele, dar de

Stau la mansarda timpului, de la fereastră urmăresc trecerea călătorilor pe străzile orașului de vânt intrat în colbul istoriei. Apele focului se varsă-n amintiri își fac albii adânci în

Mâinile dau contur trupului tău, pieptul vibrează din interior tandrețe în unghiuri de lumină, răscolesc bucuria ascunsă-n inimă. Se năpustește printre nori ploaia care împrospătează

El înghite litere, ronțăie cuvinte și se hrănește cu poeme, lumea se miră cum trăiește din pagubă, cum stă toată ziua și noaptea la masa de fapt goală, doar cu file albe, unele chiar scrise și

Spiritul nebănuit al pietrei cioplite în trupul femeii se-nfășoară-n lumină. Din harul pe care-l respiră cu stăpânire de sine împarte la toți. Caută-n fructul tomnatic culoarea dulce,

De ce cade frunza pe acoperișul unui anotimp, de pleacă îndată păsările grăbite și speriate. Acolo se află sensul ce te face să-l cauți atât de perseverent? Când pasărea ce aduce

mi-au pus pe umeri temerile pământului c-un orizont fără margini nimeni nu știe cum să-l treacă nici cărări nu sunt gândurile zboară cu aripi de lut în memorie cu înțelesul zdruncinat caută

Unde iertare nu este continuă aprigă lupta. Nici uitarea nu intervine, rămâne o pată în amintiri care nu se întinde, dar nici nu iese, poate fi o cădere în gol prin întunericul

M-am întrecut cu vorba fără să scriu, cuvintele le-am scăpat din frâu după ce m-am hrănit cu spusele altora luate așa cum sunt. Dincolo de emoție am prins în brațe femeia. Ca un făcut s-a