Când de iubire-mi este dor
La sânii tăi privesc atent
Și simt în mine un fior
Cu brațe multe, violent.
Pic de vrere nu s-abate,
Murmură-n frunze pădurea
Inima adânc se zbate
Gândul
Nu mă plâng, sunt insul care tace,
Drumul vieții îl parcurg cu trudă
Intrigat de mințile opace
Cu sufletul și inima crudă.
N-am să mă-ntorc la voi obedient,
Nici nu vă admir
noaptea se plimbă în doliu peste lume
oamenii se ascund în casele lor
orașele freamătă sub lumini multicolore
luna privește întristată zestrea pământului
vine mai aproape de gânduri și
Focul arde în paie ude,
Nu se mai aprinde lemnul,
N-are cine să asude
Inimii să-i fure-ndemnul.
Stăm lângă un drob de sare
Undeva la colț de lume
Unde iarba nu răsare
Doar de
Sat de vise! Astăzi plec
Prin lume să-ți fiu hoinar
Înc-odat-aș vrea să trec,
Să mai dorm într-un hambar.
În fân copt mirositor
Ploaia nopții să-mi aline
Somnul plin de drag și dor
În
Mă ascund în pielea sintetică a unui obiect
care își expune la vedere luciul
și mă încearcă dureros teama
peste care mă împinge curajul.
Lumea o percep ca o risipire de senzații
halucinant de
Când noapte nu va fi niciodată
liber vreau să cânt
pe câmpii cu ciocârliile,
lumina ne va iubi.
Un strat de răcoare subțire,
o umbră trecătoare
mă învelește-n mătase,
ușor voi deveni un
Ridic la nivel de trofeu, lumina
împrumut razele din ochiul soarelui,
sângele își capătă pulsul normal,
pune la loc pământul sub picioare.
Bucurie din bucurie pe insule de dor
acoperă
La moartea lui o stea s-a stins
steaua vânătorului ciclop,
lumina-și dăruie umbra unui arbore albastru
cu frunze tremurate-n cântec
ce mângâie tăcerea,
iar noaptea-i dă glas vântului
curge
Nu sunt îngăduitor cu cei care ne fură,
nu mă las târât în compromisuri,
sunt cel care vă declară iubirea
și nu știe să mintă.
Voi conaționalii mei cinstiți
sunteți vigoarea acestui neam
tu ești o umbră albastră
neștiută de lumină
ascunsă-n gânduri
care-ți desenează contur
eu sunt dincolo de ea imperceptibil
viu în conștiință și atât de îndrăgostit
urc prin tine un
El își frânge degetele pe canapeaua ei mov,
așteaptă să-i vină rândul ori deznodământul
și nu se întâmpla nimic în camera alăturată,
mai mult, totul dospește într-o tăcere stranie
iar orașul
Când noaptea nu va fi nici neagră, nici albă
lumina din interior mă va înghiți,
voi uita pe unde am fost și dacă am fost
ori am lăsat la alții ce am avut,
mă voi despărți cu totul de
De întunericul mă încolțește
mă salvează lumina
cu miezul în gânduri,
noaptea mă învelește-n mătase.
Pași pe cărări de vânt
cu iarba coaptă și uscată
lasă un foșnet abia perceput
și
Să-i pui mai mult amar decât dulce
în pasta hrănitoare a vorbelor
sclipiri jucăușe face lumina prin colțuri
tăceri în oglinzile sufletului retrase.
Și urme de lacrimi uscate
se văd cum coboară
În frunze de un verde luminos
seva rădăcinilor capătă culoare
în chimia îndumnezeirii din trunchi,
de pădurile se îmbracă frumos
în culori nebănuite.
Întomnarea cu ploi reci, vânturi și
Nimicul din nimicnicie se naște,
crește și se extinde-n lume.
N-are valoare,
în vid se conservă, lipsit de trup
moare uitat.
Are rădăcini ascunse,
e rudă cu lenea,
nu doare, nu face bine,
Nu voi fi unde trebuie
în sertarele-n care cauți
cu nume uitate.
Sunt pe nişte rafturi de cărți
unde mi se odihnesc poemele
în cuvinte șlefuite-n suflet
uitate și ele
cum statuile prin
Din partea subterană a lumii
nu iese la suprafață lumina,
o alta călătoare trece pe deasupra
și norii vor să-i oprească privirea.
Simt cum valuri mă înconjoară,
timpul curge ca o mare-n
M-am prins de toiagul însingurării,
nu mă mai sprijin pe candoarea femeii,
în conturul nimbului ei,
nu se mai ascunde necunoscutul.
Nervul nu mă mai ascultă
sunt trase zăvoarele la cetățile
Sufletul nu mai poate răbda,
dă ocol durerii,
o îmblânzește cu o mângâiere de copil
ce răscolește trupul și-i dă culoare,
de se luminează la față
cu buzele arse.
Inima-n freamăt asemenea
O surpare cât un cer dincolo de orizont,
o trusă de iubire cu instrumente sterilizate
care nu se pot folosi decât în dragoste
iar ce se întâmplă după aceea
lasă fructul oprit să se coacă.
Nu
Se face noapte în gânduri și tu nu adormi,
se țes pânze ce acoperă somnul așteptat,
râuri străine străbat întunericul
pietrele stau de veghe cu ochii spre cer.
Stele ard lemnul cosmic fără
Se umple în mine golul care n-a fost
cu multe plinuri pe care nu le știu,
de-mi dau câteodată sentimentul împlinirii.
Nici necazul nu-mi lipsește, vine și pleacă
ca o umbră când se face seară-n
