Silviu Somesanu

Descleiam cuvintele de mierea florilor alcătuiam trăiri înalte asemenea sunetelor pe clape de pian ce acompaniază cântecul sopranei, între noi intimidaţii de frumos muritori pe portative

îmi înfloreşte smochinul aura dimineţii şi frucele se vor coace la soare cum nopţile zeilor pe capul tău de regină între aştri coroană albastră de lumini fără umbre şi cu patos divin vor

Tânără şi atât de fragedă trăieşte în mirajul verdelui în seva din frunze pe ramurile copacului îndrăgostit îmbrăţişând cu mâini de lumină trupul în iubire vibrând. Tânără înfăşoară în

Durerea când e lacrimă sub geană şi se prelinge pe umăr de obraz o frumuseţe stranie înfloreşte-n priviri, de se vor strînge mănunchi de lumini fără să-şi numere razele. Aromele trupului tău

Când trupul înfloreşte ca şi lacul cel cu nuferi şi dai cu ochii roată pân’la-ndepărtate maluri, tu iubito, nu mai poţi focul dragoste-i să-l suferi vechea lotcă nu mai e între trestii, nici pe

şopteşte curg râurile prin univers în fiecare noapte de dragoste asemeni vieţilor noastre fulgerate spune-mi cum dor cuvintele femeilor înşelate la bursa lor deschisă continuu pentru

voi împărţi cu tine lumina ca pe o pâine scoasă dimineaţa din cuptorul soarelui cu palmele întoarse spre faţa lunii în lemn de jugastru voi tăia semne frunzele mă vor acoperi cu

cu ea drumul era mai scurt şi timpul alerga mai ceva decât stelele pe orbită picioarele nu mai dădeau semne de oboseală plecau fără să observ odată cu ea către regatul spre care se

La cât de mare se credea nu-l recunoştea nimeni, erau mici probleme de aspect interior care îl risipeau pe drum, praf în ochii privitorilor fără nicio culoare de remarcat conţinutul. La

Noaptea îşi va bănui întunericul de trădare cât îngerii cu aripi albe au ajuns la timp şi s-a făcut pace între duşmani. Râurile se vor linişti după furtuni deocheate de se vor putea trece şi

Lângă femeia de abur spaţiul devenea curb, o înfăşura în culori calde translucide fără reflexe în timpul real, nopţile mele rămase fără suportul din vise erau mai sărace decât întunericul ce

Între masă şi rugă e o legătură de suflet hrana îmbracă o haină spirituală care satură mai mult foamea trupul primeşte cu dragoste ce-i trebuie asemeni pomului din grădină o permanenţă

La o masă rotundă, de piatră cu scaune împrejur se aşteaptă să se aşeze apostolii, nu vine nimeni, pe aleea din faţă trece o familie tânără, Dumnezeu o admiră, priveşte cum se sărută şi pleacă

Noaptea ţese pânză din fire de in, îşi face cămaşa şi o încheie la subţiori, sângele ei întunericul curge fără răni şi se pierde-n zorii de azur ai dimineţii. Pe ape alunecă zvonuri de urme

Copil fiind uitam toate năzdrăvăniile, să pot face altele şi mai şi, dar aveam uneori ghinion cineva mă aşeza în mijlocul acţiunii şi să vezi apoi şiretlicuri şi emoţii. Totul se termina cu

În oraşu-n care turnuri stau de veghe lângă porţi Străjuit de ziduri groase cum ţărmu’-nalt o mare De se sparge-n ceasuri timpul şi în clopote la morţi, Si se strâng de pe margini rotund în piaţa

lângă templul soarelui viaţa cade în genunchi prin fiecare clipă timpul priveşte smerit găurile negre ale universului pământul vieţii şi al morţii înflorit de suspine se acoperă cu cerul

ca un vis supus uitării se pierde seva din substanţa vie a creşterii şi moartea prinde rădăcini în trup în clipele de revelaţie senină a gândului când nu se fructifică în propoziţii nici în

la o îngemănare de ape venite din munţi cred că e un loc pentru descântec în ochiul soarelui alunecat de sub pleoape pentru că din orice se poate naşte mişcarea aşa cum se naşte credinţa-n

De când stau la fereastra prin care se vede în mine toată lumea-i mult prea curioasă, îşi satisface plăcerea de a ieşi în afară fiecare din corpul său necunoscut şi poate într-o anumită măsură

în preajma unei primăveri ce acoperă pământul cu graba cerută de toate păsările cântătoare aşteptăm şi ne umplem plămânii cu lumină nimeni nu poate să-şi scalde privirea fără trăirea intensă a

nemulţumirea încă mai strigă în mine întrebările cad întotdeauna când nu te aştepţi şi răspunsurile verosimile sunt greu de dat ai rămas atât de convinsă ca un ceas care nu se opreşte

La punctul de întâlnire mi s-a tăiat răsuflarea acum socotesc acele clipe o binefacere căzută peste temerea mea exagerată în imediata pornire am depăşit pragul timidităţii fără să cred în ce se