Silviu Somesanu

Oamenii uită cum au trăit cu sufletul la gură În schimb nu fac nimic, Se ascund în spatele gândurilor de mai bine Găsesc în așteptare o speranță bolnavă. Timpul trece călător și nu iartă pe

Înserarea se lasă furată de semne cereşti, stele dispărute se văd luminoase, cele noi născute încă nu se văd, Dumnezeul universului lucrează continuu şi ne cheamă să-l înţelegem. Moartea şi

Nu te obosi să-mi pui înserarea pe umeri poate n-am crecut mare cât o zi, drumul s-a oprit la popas în amiaza cuvântului peste care trec norii cu ochii-n lacrimi şi lasă-mă între trecut şi

noaptea se rostogoleşte în hăul cu întunericul zdrenţuit de cârtiţele neobosite ale lumii ziua nu mai are amiezele somnoroase de altădată cu soarele deasupra capului odihnind dragostea o

Rup din mine bucăţi şi le macin până la făină apoi le frământ până la sudoare şi aprind lumânări desprinse din stele de frica necuratelor făpturi ce populează vise de coşmar în labirintul

Primăvara mă vindec de frig capăt pe lângă durerile primenirii, bucuria, renaşte înlăuntrul trupului seva care se revarsă prin toţi porii până-n simţire, în ochi şi urechi, în aşteptări şi vise

număr pe degete zilele rămase păsări le cuprind aripile-n braţe şi mă înduioşez când zboară paralel cu pământul pe sinusoidele sufletului blând lumina alunecă fără urme de dragoste o să

noaptea se rupe de oameni dar toţi o ştiu cu faţa cernită şi pete de înuneric pe tot corpul pe care nu poţi pune mâna orice mişcare uşoară trezeşte teamă îngerii călătoresc prin aerul

s-a urcat mai sus cu o treaptă decât steaua sa aflată în carul mare priveşte cu întregul albastru pământul sub paşi se mişcă într-un timp al neîntoarcerii-n vis în care porţile înfloresc în

când se începe o faptă fiecare o gândeşte întreagă şi rotundă păstrată într-un gând sculptat demult apoi gândul devine imperfect şi îngust trebuie şlefuit pe dungile vremii ce nu se pierde-n

toate cuvintele se metamorfozează-n ancore cu corăbii trase la ţărm învăţând oraşul să aştepte pe străzile inundate de albastru o să scriem cu inima pereţii bătrâni cu ferestrele către

strâns în corzi până simte aburul feminin cu toate fibrele împletite ca sârma-n gard ştie pe unde să taie cu foarfeca dreptunghiul prin care ajunge dincolo cu dorul nestins în care şi-a

Nicio bucurie, nicio tristeţe doar un gest mare de luptă pentru o cauză care a umplut paharul şi nepăsători toţi privesc cum se varsă, cinstea se plimbă cu picioare de lut nici măcar nu mai

sunt mai lup decât cel izgonit din haită şi drumul meu e-n căutare de luptă fie şi cu moartea pădurea mă poate ocroti şi slăbit mi-a rămas urletul înfiorător de foame mirosul de duşmani şi

stau liniştit şi aştept să-i treacă furia după care-i spun povestea şi plec mai departe. după colţ foarte mulţi oameni agitaţi nu cunosc pe nimeni o urmăresc din ochi încât să nu mă

Nu mă căuta în altă parte, o să mă găseşti dincolo de gânduri acolo unde inima se pierde-n iubiri neîmplinite şi nu mi-e teamă de drumuri, am crescut împreună cu ele. Zilele mele trec după

Mi se spune, vine primăvara, în fiecare dimineaţă privesc peste dealuri şi nici un semn sau poate unul foarte mic, nişte flori grăbite au început să-şi scoată colţul chiar la mine-n

liniştea mă lasă-n meditaţie în spatele cortinei aşteaptă hidra aruncă flăcări pe ochi nu mai sunt principii mor cauzele morale toţi troglodiţii se bucură şi cad în amnezie

Pentru mine femeia este o creaţia divină cu cele mai perfecte trăsături fizice, cu linii care încântă ochiul şi imaginaţia , face parte din viaţa însăşi, este chiar leagănul ei şi un stimul generator

dintre toţi morţii pe care-i ştiu tu nu eşti mort eşti prezent în gândurile oamenilor cu tot ce ai făcut pentru ei şi rămâne zidit durerile şi suferinţele pe care nu le mai ai noii le avem şi

Se dă zvon de înverzire ierburilor şi frunzelor, seva învierii vine pe raze calde de soare, înfloresc toţi copacii, îmbobocesc florile, văd ademenite albinele de nectarul din corole, ochii se

frigul mă desfrunzeşte de gânduri nu pot să visez frumos fără un timp al sufletului meu care nu îngheaţă până la sfârşit se aude un cântec din stele ce mă face înger al patimilor

pădurea-i sălbatică o admir şi o străbat fără teamă fluier şi cânt să nu mă simt singur ecoul mă îngână în depărtare strig să mă aud rup ritmul cu interjecţiile cunoscute pădurea-i

El se culcă la o anumită oră ora nu există pe cadran, acele pornesc şi se învârt invers după alte coordonate necunoscute şi nu se scoală decât la ora potrivită de faliile care se mişcă în