Silviu Somesanu

Trec dincolo de nunţile fără de miri sub orizonturi cu margini abia desluşite unde nimeni nu joacă de bucurie ci se odihneşte pe flori de câmp. Încercările repetate până la epuizare şi

Dintre lumile pe care le cunosc tu ai lumea ta în care crezi că eşti însemnat, dar nu văd nicio deosebire de nuanţă. După modul cum uiţi cine suntem cu toţii trăitori ai anotimpurilor

Nimic nu-ţi cer ştiu că nu mă laşi să aştept fiecare cuvânt, fiecare vorbă şoptită e un capac pus pe oala-n fierbere şi fierbe repede. În pregătirea de sărbătoare surâsul tău capătă viaţă,

Sunt dincolo de singurătatea ceţoasă de unde se aude urletul fioros al lupilor de pe ţancurile de piatră deasuprea pădurii. Am rămas departe de teama care se propagă, să macin între pietre

Mă urăsc ca un vinovat nepedepsit ce-şi aşteaptă sentinţa, dacă mă iau dup fapte n-am comis nimic cu bunăştiinţă am rămas mut printre oameni să mă judec singur, oraşul în care trăiesc este

Tu eşti femeie-n taina nopţii Crepuscul în culori de seară Săruturi dulci la pragul porţii, Iubiri nebune dintr-o vară. Tu ești femeie-n car de stele Sublimul trăirii îl culegi, În ale inimii

tăceri rupte din tainele nopţii îmi lasă teama în simţuri într-un timp continuu, fără corp şi paşi prin care trec fără să-l percep unde-mi pot grava clar amprenta sau pierd în uitare

Nu se mai repetă cântecele copilăriei În corul școlii, Cu ochii țintă la mîinile dirijorului Și iubirea serbărilor care vor veni. Timpul se încărca cu armonie, Iar sufletul dădea pe dinafară

Tu-mi povestești cum se cerne aerul, îl ții în frâu cu dinții strânși, apoi mă uimești cum îl inspiri în plămânii de ceață și-l pui să le facă aerisirea. Prin sânge circulă ierburi

E tristă noaptea și-n starea ei perfidă În giulgiul morții se îmbracă La lumânări aprinse, Cad ploile de aur pe trupul de silfidă Inima de dragoste îi seacă Cu aripile învinse Pe drumuri lungi

Să ne convingem prin lăsarea la vatră de ridicolul luptei învecinate cu moartea la care nimeni nu ne-a chemat și am rămas pradă falselor invidii a iubirilor vremelnice. Sigur a fost orbire nu

În ploaia noptii alungată-n drum Se plimbă stafiile prin beznă În straie desuete, Ard focurile morții se fac scrum Cu firul roș' la gleznă Copiii-n somn au zâmbete discrete. E atâta măreție

lumea este egală numai cu sine o poți deosebi după perioade istorice în rest se rupe în continente lumina cade pe ochi în orașe se torc întâmplări stranii care nu încap în forme

de prea multă libertate mă las amăgit privesc pe fereastra adevărului departe în oglinda fără orizont a timpului înţelegerea nu-mi mai este permisă demult şi înot în ape tulburi. cu prea

norii, umbrele ori lumina mă apasă pe gândurile ce-mi consumă existenţa care locuişte nestingherită în trup cu statut de viaţă. mai departe merg liniştit până la capătul speranţei

în balsamul acestei nopţi hrănită cu întuneric într-un ocol al pierzaniei se rup părţi din gândurile puse pe fugă spre lumi necunoscute din cauza noastră în care întâmplările se sparg de

Mă laşi să te îmbrăţişez cum sărută lumina strugurii din viile toamnei. Bucuria trăirilor mele îţi lasă urmele pe buze şi trupul tău asemeni trestiei din lac primeşte cu suspiciune

Nu un fapt este o poezie ci revelaţia lui în cuvinte ce urcă prin simţirea noastră până ne închide în cercul luminii şi ne face să gândim frumos. O femeie este şi devine o muză care este mai

Mulţi cred că iarna acoperă tot urâtul şi primăvara îl pune din nou sub ochi, dar nu-i nicio grabă să-l înlăture ambele anotimpuri viu colorate, ne umplu interiorul cu bucurii, ne lasă cu inima

Vine o vreme când şi păsările află de moarte, oamenii ştiu şi se tem îşi propun prea târziu să trăiască fiecare clipă, să nu se grăbească şi să iubească la înălţimea dorinţei, să nu plece cu

Mă presupun pe toate scenele un actor răzvrătit ce nu-şi înţelege rolul şi-l joacă cum vrea. Cuvintele şi le aşază-n palme şi face din ele copii, nume care se nasc mai târziu cu trupul pe

Încerci să mă opreşti, dar nu poţi singur şi cauţi ajutoare, oamenii deobicei nu-s loiali la însămânţat răul. Tu nu-ţi vezi decât scopul meschin, dar intervine groapa în care cazi ca prostul.

nu mai încap în cel care-am fost am păstrat doar filonul moştenit de care nu mă pot îndepărta ca om sunt mai mult decât filtrul prin care am trecut clipele durerii şi lupta cu propriile

tu n-ai mai venit ai rămas în gânduri uitată în balconul clădirilor nezidite din oraşul femeilor efemere eu am filtrat mai mult apele în care o să crească peştii şi nisipul alb străluceşte