Silviu Somesanu

După toate legile naturale și sociale ce știu e prea puțin față de ce nu știu, sunt cât mai aproape de mine și mai departe de lume, un spirit infim care dorește mai mult și neantul mă

Urc în cuvinte să caut sensul până-n profunzime, sunete mângâietoare mă desprind de teama care se iveşte peste tot. Pentru ca o dorită linişte, să se aşeze împrejur nimeni nu face niciun

Încă nu ştiu să mă întorc din drum nici dacă pot întâlni o fundătură, instincul nu-mi spune mare lucru şi mă aştept la întâmplări ciudate, inima nu se teme şi niciun ochi nu se zbate. Sunt

mai am o treaptă până să-i câştig dragostea în arta răbdării trupul meu se face iubit ochii capătă atâta lumină câtă face lumânarea în faţa icoanei naşterii din suflet celui care-i Dumnezeul

am fost în clipa care a trecut acum sunt altul într-o altă clipă şi rămân propus clipei viitoare fără pretenţii nu înţeleg nimic din aceste mişcări liniare pozez într-o imagine călătoare prin

am prins în cuvinte lumini şi umbre trecute am uitat pe toţi cei care m-au lovit pe la spate scriu dorinţe noi în agendă şi nu vreau să mă păcălesc singur tu mă laşi să-mi gândesc

Iarna asta miroase a primăvară fragilă nu mai are continuitate de anotimp mai mult se preface că ne mângâie cu bucuria zăpezilor desenate pe munţi. E o nonconformistă plină de ifose şi de boli

Altfel era atunci când întunericul nu mă despărţea de iubire şi nopţile le lăsam în taina lor iar în depărtare îmi fluierau mierlele când să vin la tine-n gând eram în euforia atingerii îmi

trec pe străzile oraşului mut seara şi-a pus amprentele-n vitrine sunt luminoase şi pline de fast dar orăşenii le ignoră grăbiţi mă desprind întărâtat de urme cu ochii la fiinţe nevăzute

am cântărit fiecare vorbă şi cuvânt din limba în care scriu şi mi-am găsit în ele sufletul în murmur am căutat în fiecare miezul seminţei modul ei de germinare sunetul acela crud al verdelui

Mereu mi-au tăiat visele ca pe o hârtie mi-a rămas numai amintirea din ele, caut forme de materializare a ideilor în zidurile cetății viitoarei cunoașteri cu porțile fără zăvoare. Lumea se va

în preajmă ruine timpul se clatină în părți într-un balans lipsit de remușcări pentru noi totul e o părere de rău la pragul singurătății rupe dintre noi vieți care ating sau nu ating cu

azi am operat un gând bolnav am scos din el tot ce era banal și l-am repus în mișcarea de idei timpul și spațiul i-a devenit neîncăpător dar mai departe nu-l pot explica am rămas în scoica a

Se urcă pe trepte prea înalte de unde pot să cadă ușor și nici nu înțeleg ce caută acolo. E o persiflare a idealurilor mulțimii, un imens gol care le înghite cu o pâclă de fum să le acopere

Înțelege sunt închis pe interior, nimeni nu poate să deschidă și nu există o ușă să o spargi, în față am numai o desfășurare care rupe din mine gânduri. Cu mine locuiesc alte suflete

Ea îmi strânge dorințele în palmele asudate și gâdurile se cuibăresc sub streașina pieptului marea în care se scaldă e jovială are bucuria soarelui căzut în ape și așteptarea i se pare prea

Mă urc în cireşul pietros al zilei, din spatele nopţii coborâtă de pe scară, soarele urcă pe treptele înalte ale cerului, cireşele strălucesc în razele lui. Aşteaptă-mă la marginea

Ai făcut din mine povestea ta de dragoste fără nicio opunere am rămas locului cel care trebuie să întreţină focul. Poate că nu întotdeauna am pregătit suflul, dar intru în consens cu logica

Noaptea se scufundă într-o muzică tristă, dorm cu faţa la un perete de sticlă, cei de dincolo nu ştiu ce fac stau închişi în cutia lor ermetică. Prin somnul meu zboară păsări care-mi poartă

Bântuie vântul cu nervii tari aproape că vrea să mă ridice de pe drum, dar trupul nu se lasă. Dorinţa macină înlăuntru aşteptarea şi graba mă îndepărtez de oboseală şi de somnul

Să-mi amintşti cum ţi-ai neglijat destinul, l-ai lăsat pradă învingătorilor de ocazie, nimic nu justifică sărbătoarea ochilor tăi căzută peste durere fără să împarţi vinovaţia cu

Noaptea şi-a spălat hainele vechi pe înserate acum le uscă pe faţa vântului nervos, dimineaţa se sărută cu izvoarele şi pleacă. În gând se schimbă culorile la crepuscul, privesc păsările cum se

De-o vreme stau după colţul zilei, aştept să întâmpin cum se cuvine lumina, mă regăsesc în fiecare rază într-o speranţă prin care să mă clădesc liber de prejudecăţi, lumea mea e una

S-au năruit a pagubă cărările în ceaţă mi-e frică să mai trec pe ele ocolesc prin locuri necunoscute între noi a crescut un abis. Cred că m-ai părăsit fără să ştiu, lumea nu mai este cum a