Silviu Somesanu

împart hrana în mod egal la toţi nu mizaţi la mai mult nu ştiu să mă prefac altfel decât sunt între noi se întâmplă mişcarea noi ne înscriem în vârtejul ei eu încerc să schimb datele

Sub piele, nervii mei se scaldă-n lumină cu subţirimi de simţire îţi pot măsura înlănţuirea în care vrei să mă prinzi, nu mă las folosit pe umerii tăi de floare şi mă zbat să scap din pânza

Dacă mi s-au cuibărit în gânduri iluzii, sunt departe de realul cognitiv şi scap din vedere ce mă înconjoară. În faţa ochilor se perindă trecutul întâmplări în alb şi negru într-o rupere de

M-ai ascuns în tine cu sufletul în mâini şi m-ai lăsat să-ţi consum iubirea fără libertatea de a o gândi altfel, mă ştiu cu inima înflorită de mărinimie respir cu sângele întregul dimineţilor

urcă deasupra de fiecare clipă trăită la întâlnirea sufletului cu raţiunea se plimbă prin viaţă cu toate obsesiile pe umeri se coace în gânduri cu toate visele la izbândă şi nimicul din mine

Primăvara îmi încearcă simţurile, dar plinul din ele foşneşte de nerăbdare, îmi iau tăcerea ochilor cu mine şi adun în mâini verdele crud al spiritului. Străbat sinusoidele neîmblânzite ale

Muntele-i plin de tuneluri cu vibraţii, nu li se ştie capătul, pot fi un labirint, nimeni nu intră mai mult decât îi permite teama şi mulţi creează legende şi întâmplări curioase. Prin memorie

Iubirea urcă pe trepte până la tine, aşteapt-o cu o cupă de miere şi deschide uşa inimii să se topească-n ea până ce suferinţa devine bucurie lăuntrică. Cuvintele-şi caută metafore şlefuite în

Noaptea flămândă se hrăneşte cu întuneric, în cetăţi, prinţese furate privesc nedumerite cerul şi împletesc în gânduri posibilităţi de evadare. Se prind cu mâinile de durere pentru a o

Când carnea a prins sub piele lumina nimic din trup nu e cum a mai fost, ziua se-nfruptă din umbra răcoroasă vindecată de semne cereşti, pe umeri coboară suflete de piatră cu inocente

Numai cântecul risipit din corzile subțiri mă lasă cu gândul înserat de plăcerea nopții, pierde urmele de singurătate departe de trup, sufletul șlefuit de credință se urcă la cer. Mâinile

Surâsul de prinţesă furată de necunoscuţi are-n el o umbră răcoroasă-n dulce amiază, o alcătuire cu înţelesuri ciudate aproape albastre rupte din trup cu amintiri cu tot, o câmpie vălurită

Nicio umbră nu s-ar îndrăgosti de un copac iarna, ar aştepta să-i crească frunzele din muguri şi raiul ei ar deveni ademenitor, mai verde decât seva care inundă pădurea trecerea se topeşte-n

Dragostea din mine nu va pieri nici dacă se vor naşte alte întrebări şi nici răspunsuri nu voi căuta în afara îndoielilor în care neobosit mă zbat, alte porunci îmi vor veni în minte dar

cum un mănunchi de raze strălucitoare pun stăpânire pe ziua de vară în tăcerea ei odihneam la umbră pe ierburile coapte blând mirositoare amiaza fără nicio boare se coiace-n foc şi coace

cine se zideşte-n piatra înţelepciunii boltă face cât un curcubeu peste lume timpul se curbează şi el apoteotic în zăcământul de platină ce nu se scoate la mezat se ridică prin suflet

Nu se mai storc lacrimi înşelătoare ce lasă urme pe pomeţii obrajilor mai subţiri decât apa de ploaie, lumina se scaldă în ochii verzui fără să se mai rotunjească dezinvoltă, bucuria sădită-n

Pe braţele-i întinse nevăzuţi, şerpii vicleni aşteaptă să-i strângă la piept pe seduşi şi nu vor mai scăpa din mrejele fierbinţi ţesute diabolic împrejur. Cuvintele alunecă pe la răscrucile

Femeia este un gest prin care Dumnezeu a lăsat moştenire frumuseţea pe pământ fără să nemulţumească florile şi cu izbânda crezului în iubitorii de nobleţe. Ea nu se pune-n lumină ca

Ca într-o grotă pe pereţi cu desene rupestre timpul s-a oprit înăuntru cu întunericul pe braţe de aer somnoros, afară totul se preface şi se schimbă lumina se coace la miez şi prinde coaje de

Nu mai sunt cel pe care l-ai împătimit, a rămas în inimă să-ţi topească dragostea, focul are pâlpâiri mai rare nu-l mai aţâţă paiele din căpiţele tale. Noaptea nu mai are lună plină,

Cu o perseverenţă neînţeleasă caută prin toate mijloacele posibile să descopere marea întrebare la care nu este răspuns, întrezărind ce mişcare se va stârni imediat în ochii supuşi

Dincolo de mine cântecu lebedei ucis prea devreme cu amănunte de negoţ, în sufletul pietrei urmele păsătrii Phoenix cenuşa fiindu-i spulberată de vânt în istorii cu nisipul proaspăt al

ea se întoarce de unde a plecat hotărâtă rupe din sine tot ce s-a întâmplat fără să găsească lumina de la început dar aprinde câte o lumânare pentru fiecare inimă dăruită princiar