De ce îmi preziceţi o iarnă în oase?
O curgere continuă din streşini
când urcă bucuria prin mine rotund
şi-mi iau inima în mâini şi o ascund în piept,
o fac să simtă primăvara
cum ne acoperă cu
nopţile mele sunt cu femei de ploaie
cu femei de vânt şi chiar cu fulgere
fără nimic normal
zilele la fel
nu mai recunosc timpul răzbunător
setos de distrugeri
s-a instalat în viaţa
dintre iubirile care mă dor
de a ta nu pot să scap
mă feresc să-ţi spun ce se întâmplă
bântuie o incertitudine imedită
în zile din anotimpuri de zgură
luna se va adăposti după nori
Fug de cuvinte şi cad în neînţelegerea lor
până dincolo de dragoste,
iubiri întâmplătoare
mă cuprind în euforia lor bolnavă
şi mă seacă de perspectiva imediată.
Tu nu poţi să mă scapi
de
Nu mă mai întorc la vechile forme,
păşesc spre noile deschideri
sunt un mugure care aşteaptă căldura
lumina îi mângâie ochii până văd cerul
şi nimic nu se întâmplă,
fără Dumnezeul primăverii
Ochii nopţii dau fiinţă femeii de ploaie,
o îmbracă în haina furtunii
şi vântul îi dezveleşte picioarele lungi,
pe coapsele ei cărnoase alunecă picurii mari
şi ea fuge din faţa tristeţii.
Când
Cineva şi-a stins dorul şi a venit acasă în ţară,
a lăcrimat pe pământul său şi l-a strâns în mâini,
nu s-a mai gândit la altceva decât la dărnicia lui.
A îmbrăcat hainele părinţilor şi a
Sunt hăituit de singura teamă,
foamea din iernile geroase.
Pădurea-i din ce în mai rară şi mai potrivnică,
urletul este nemângâiat de lună,
în gură, frigul clănţăne-ntre dinţi bătrâni,
din
chiar dacă ai muşcat din propria umbră
o parte din tine se reface odată cu ea
şi nu întârzie să se mişte pe liniia impusă
care ne desparte unul de altul
şi trecem fără să ne vedem cu inima
chiar
dimineaţa-i răsărită din ape
tu-mi urmăreşti lacomă trecerea
cu gândurile desmierdate de lumină
să-ţi hrăneşti sufletul cu dragoste
la pragul cunoaşterii timpul aşteaptă
cu clipele rotunjite
Tot ce s-a întâmplat departe de mine
era o poveste ruptă din rai,
nu m-a lăsat mama în gija altora
când totul părea că am sosit prea devreme,
dar Dumnezeul meu era cu mine în acelaşi trup,
nu
mă îndepărtez de ţărmul iubirii
pe mările liniştii
cu vântul în pânze
spre portul uitării
am părăsit tot ce cunosc îndeaproape
fără să privesc în urmă
doar cu sentimentul căutării
nu ştiu ce să le spun
toţi mă întreabă lucruri banale
de care m-am desprins demult
mjoritatea mă părăsesc
fără reproşuri directe
aproape de mine rămân
cei care mă cunosc din trecut
din
Deseori bat desculţ la poarta gândurilor
şi-mi răspund singur din cauza frigului,
nu mă invită nimeni dar nici nu mă opreşte,
intru cu sufletul îndoit pe la colţuri
până-n odaia în care-mi
în seara în care s-a prăpădit minunea
de nu mai credeam în venirea ei
afară era furtună dezlănţuită
schimbare de obiceiuri şi aşteptări
într-o dezamăgitoare violenţă tăioasă
îmi verificam
Abia aştept vara, să-mi cumpăr păsări de noapte,
nu vreau să mă deranjeze ziua
în care-mi construiesc realitatea
şi rămân îndatorat la sentimentele oraşului.
Nu cunosc obârşia ideii care mă
Ochii ei flutură între pleoape chemări
aşa ca într-o legănare de aripi
discretă prin aer
pe o mare de un albastru curtenitor.
Într-o după amiază cu valuri cuminţi
oraşul este predispus să
Am fost părăsit de femeia de ploaie,
am aşteptat-o îndelung fără umbrelă,
n-a mai venit până am răcit.
Doresc să-i dăruiesc din temperatură
măcar câteva grade din speranţă
şi o îmbăiere în flori
În ţara asta frumoasă cu nume de poet
Eminescu rostea rugăciunea unui dac,
poarta sărutului pe sub care trec
are stâlpi dăltuiţi în piatră
şi susţin o ladă de zestre
în care-i împăturită
în suflet au rămas urme pe zăpadă
trecători răzleţi le mai calcă
ninge şi fulgi proaspeţi le acoperă
căutându-te acasă
în ore de cumăpănă bolnave
m-am pierdut cu firea de lipsa ta
timpul
Vezi cum se scrie pe suflet fără cuvinte,
unii pun vorbele să dospească nimicnicia,
închid între paranteze trecutul bolnav
şi-l uită apoi pe rafturi ascunse
vor să se disculpe de păcate.
În
N-am recunoscut nimic din ce mi s-a spus,
am trăit prea multe întâmplări regizate,
întotdeauna regizorii nu erau de meserie
şi s-a observat de la distanţă falsul.
De fiecare dată se împăunează
Moartea-i un fel de a spune sfârşitului,
tot ce-i viu îl are în celule
şi se regenerează prin datul creaţiei.
Mai conştient sau mai puţin, capătul există ,
limitele sunt, dar pot
M-am deocheat într-o staţie de metrou
din cauza unei frumoase ce mă privea insistent
şi neatent am pierdut şi trenul,
am mers apoi la două gemene cunoscute
pentru descântecul de
