Silviu Somesanu

în tine semințele germinează latent chipul lui Dumnezeu se imprimă în miez toată evoluția omului rădăcinile arborelui rămân înfipte în lumină și lumina intră-n cuvânt e timpul să se

frunze late cât marea îngălbenite de vârstă cad pe tăceri ochii obosiți de verde trec peste păduri în culori fetele se închipuie mari prin germinația seminței în pântecul

Am noaptea rigidă, o pârghie să răstorn universul... Spirala pe care urc nu are sfârșit... Din plăcerea arcuirii treptele pe care mă înalț îmi aprind luminile. Popasul pe care-l fac e o scenă

Din toate câte le simt, durerea este cea căre mă strică; fie că-mi apasă cu pietre pe suflet, fie că-mi smulge din trup bucăți. Bucuria e doar o întâmplare ca să mă întâmpine copacii, florile,

După colțul din stânga stătea proptită o umbrelă, după cel din dreapa așteptau la rând papucii de casă și câteva alte lucruri de ocazie. Am crezut că tu ești înlăuntrul memoriei dar ai

nuntă pe munte în cântecul pădurii mirii soarelui * ploile calde lacrimi de mărgăritar zorii miresei

în tălpile crăpate aveam înfipte resturi de pietre și mărăcini bine bătucite, umblam desculț cu durerea în carne. în lunile calde își formau o crustă tare și protectoare. eram văruit cu un

Atâta zbucium am cât nu cuprinde marea și-n valuri mi s-au scurs întâmplările spre țărmuri necunoscute de care întreb, de ce mi-ați pierdut îm uitare vedere și gânduri? Pe celălalt mal se varsă

Ce tristă-i marea înghețată-n larg! Aburul vâscos se-nalță-n aer, Cheiul mort e-un zgâlțâit în vaier, Iubirea urcă steagul pe catarg. Dantelării de flori plâng în ceață, Ar fi frumoase

Cum vrei să ieși în afară liber? Intri în temnița orbilor, nu poți găsi nimic credibil, toți te încurajază, te saltă în scări, dar calul a plecat. Ți se spulberă zăpada în față, înoți prin

A venit iarna, ninsoare pe nimbul vederii Ca o salcie aplecată peste un râu, Cu inima mea în crengi de tăcere Înfrunzind clipele albe din poeme. Îmi pare că te văd în depărtări,

Vine o vreme când viața e o umbră Cum este pământul pentru copaci, Când sângele nu mai are răbdare cu inima Și eu rămân pe urme, în spatele meu, Alerg și nu pot să mă ajung. Nici tu nu mă mai

De atâta ger alunec pe drumul alb, stelele-mi citesc în gânduri dezamăgirea, aripi de fluturi îmi foșnesc în urechi. Cineva rotește orele pe cadranul lunii, schimbă caii la vămile care mă

Cu țara ne putem contopi, Ne învelește-n cuvintele inimii, Puse pe la porți care se deschid Spre interiorul ei cu munți de durere. Numai pentru cei cu ochii închiși, Leagănul acesta este doar

Se așează o ninsoare pe gânduri, norii țes în suflet sărbători. Se zidește în vorbe cuvântul, cerul coboară norii pe umeri deasupra stelele clipesc în păr. Se forează în adâncime prin

Ridic privirea și cu ochii plini îți mângâi aerul de femeie mistuită de bucurie și durere cu pruncul sfânt în brațe. S-a oprit steaua luminoasă, craii privesc minunea, i se închină cu

Tăcerea-mi îngheață vorbele, cu brațele deschise voi locui în cuvintele tale înainte de a le fi spus. Mă voi plimba prin fiecare vers, ca ferestrele unui tren prin câmpie și la fiecare

Orașul acesta e minunat și noaptea când se plimbă singur pe străzile înguste cu mărinimie de nobil transilvan. Catedralele și turnurile sale meditative se rotesc într-un carusel al luminii și eu

Fug dintr-o stare a lucrurilor întoarsă pe dos, se prelinge moartea cu-n rece fior prin ultimul os. Rămâne deschisă singura poartă o țin mereu la perete, nu cred că cineva poate să-mpartă la

urcăm în suferința plăcerii amândoi cu câte o rană supurează și o pansăm să nu doară cu fâșii lungi de iubire nu-i drum de întoarcere doar o potecă printre stânci face meandre precum un

Am ajuns acolo unde se mișcă stelele și întorc pe Dumnezeu din drum să privească pământul în albastru fosforescent. Sunt toamne pe aici și alte minunății în galben, inimi de arbori în cruce