Nu știu unde ți-am lăsat zâmbetul
poate l-am așezat în dosul oglinzii
cu două fețe ale adevărului.
Dar ce importanță mai are
dacă nu trebuie să-l cauți?
Îl vezi ca într-o icoană izvodind
N-ai voie să intri femeie!
În altarul de singurătate
unde slujește bărbatul de rugă!
Cu privirea, tu dezvelești
sămânța de coaje,
înainte de vreme
și superi degetele crucii.
Lasă-mă în
Am pierdut inocența și spontaneitatea galantă;
m-a părăsit zbuciumul din gânduri,
s-a stins clocotul din izvoarele lăuntrice,
nu-mi mai pasc mânjii tinereții,
câmpiile soarelui
și nu mai
E atâta dorință de viață-n semințe
încât forma sărutului aflată-nlăuntru
se deschide germinând spre înalt
cu lacrimi surâzătoare la soare.
Ca un bob de grâu ce respiră bucuria,
așteaptă clipa
Te caut în rotunda oglindă
pe o banchiză de gheață,
cu aburul gurii să topești frigul
unduindu-ți trupul în fața nordului.
Oglinda privește cu nerăbdare ușa
pe care ai putea să apari,
să se
Tu spui că această zi de toamnă
ne-a cules din pustiul lumii.
Înfometați de dragoste la prima vedere,
ne-am spus simple cuvinte
cuprinse de născarea vibrației
în sanctuarul divin.
Aici
Doamne!
Când în gânduri îmi pui lumină
urcă înțelegerea și coboară stelele.
Așază-n cuibul căutării, păsările
care aduc pe aripi cuvântul,
ca pe un adevăr în sămânța
îngropată-n pământ.
Când va fi ultima zi tot ce am spus
va rămâne uitat undeva într-o taină,
toți cei care mi-au fost pe aproape
vor pleca pe nesimțite în umbrele tăcerii.
Nici voi nu veți zăbovi prea mult
timpul
Pe aceste drumuri de lângă faleză
te caut de o vreme,
marea supărată lovește cu valuri
în țărmul acoperit de o ceață lăptoasă
prin care trec cohorte de păsări.
Nu-i nimeni să-mi spună cum
În frunze ploaia fremătă timpul
cu clinchet de clopoței
auzit numai de plante
într-un zâmbet sclipitor de picuri.
Lutul cu iz de sare absoarbe apa,
florile privesc în ochii dimineții
gureșe ca
Voi pleca pe drumuri de piatră calcinată,
numai setea lasă urme de sare,
vântul temător din cumpăna fântânii
îmi răcorește sângele gata să se răzbune.
Pentru plânsul ploilor repezi care m-au
Când am denumit frunza
copacul gândea muguri pe ramuri,
implorând să vină căldura soarelui
își tot sorbea târziul din așteptări.
I se topeau ochii de lumină
îndurase iarna cu hlamida ei
Era departe marea și nu avea țărm,
să observ cum se retrag stelele-n ape,
marea devine cerul răsturnat de iluzii
din care viața a ieșit la suprafață.
Încep să cred că geneza e probabilă
pe
N-am cum să știu
dacă îmi omori răbdarea
cu sânii împungând norocul.
Trezite impulsuri vorbitoare
m-aruncă pe jar.
Trandafiri cu ghimpi în inimă
prin zâmbetul ademenitor
îmi destramă
În vinul atât de limpede
unde locuiește adevărul,
neîncrezătorul
își bea minciuna,
doar proverbul cum îl cântă,
răscolește-n trup verva.
Bucuria iese prin pori
de nu se satură
În diminețile pline de cântec,
păsările-și caută
cuiburi de ceară.
.
Nu mai găsesc
unghere în trup,
să pun cuvintele
care-mi luminează drumul.
.
Port în gură veninul,
viclean ca un șarpe de
Voi fi nebănuit ca tunetul
aruncat din senin peste case,
ploaie voi fi și furtună
cu cel ce rătăcește cuvântul
în verdele ofilit al trădării.
Chiar aerul primenindu-l,
străluminând coacerea
Ziua nu vede cum se reflectă
cerul în apele mării,
lumea se mișcă dominată
de curcubeul emoțiilor.
Nimeni nu simte mai curat,
decât limpedele prelins al ploii
înclinat ireal de
În fiecare zi mă închid câte puțin
în casa sufletului,
când m-am închis de tot,
încerc în fiecare zi
să deschid ferestrele.
Cea dinspre grădină
se deschide greu,
celelalte, nu le
am mușcat din mărul în coacere
înainte ca Sânpetru să dea dezlegare
ochii tăi limpezeau lacrimi
Nu cred în vorbe spuse la întâmplare
mă umflu ca laptele la punctul de fierbere
când te
Risipa unui timp trecut
îmi urcă-n carne suferința,
lipsește din mine pierderea
rămasă la vămi.
Am în față treptele reci,
instrucțiunile tale,
pe care inima le consideră nefirești
și totuși
răzbat prin câmpia de liniște
un râu e secat de lumină
pe celălalt plâng sălciile.
în amonte
tot mai aproape
bat clopotele care vestesc furtuna
cu ploaia în plete cresc mai înalt
mi se
Au cuvintele strânse de gât,
falsul lor mușcă din oameni
încât gurile rele se satură
prin aroganța afișată zilnic,
ca pe singura șansă
prin care ne salvează
de la dezastru.
Au suferit
Ai trecut dincolo, la înapoiere ai sufletul agățat de cer
atât de frumos te ridici în picioarele neînvățate cu mersul
încât, în ochii tăi se naște un imbold răscolitor
iar lumina vrei s-o dai la o