Silviu Somesanu

Nu știu unde ți-am lăsat zâmbetul poate l-am așezat în dosul oglinzii cu două fețe ale adevărului. Dar ce importanță mai are dacă nu trebuie să-l cauți? Îl vezi ca într-o icoană izvodind

N-ai voie să intri femeie! În altarul de singurătate unde slujește bărbatul de rugă! Cu privirea, tu dezvelești sămânța de coaje, înainte de vreme și superi degetele crucii. Lasă-mă în

E atâta dorință de viață-n semințe încât forma sărutului aflată-nlăuntru se deschide germinând spre înalt cu lacrimi surâzătoare la soare. Ca un bob de grâu ce respiră bucuria, așteaptă clipa

Te caut în rotunda oglindă pe o banchiză de gheață, cu aburul gurii să topești frigul unduindu-ți trupul în fața nordului. Oglinda privește cu nerăbdare ușa pe care ai putea să apari, să se

Tu spui că această zi de toamnă ne-a cules din pustiul lumii. Înfometați de dragoste la prima vedere, ne-am spus simple cuvinte cuprinse de născarea vibrației în sanctuarul divin. Aici

Doamne! Când în gânduri îmi pui lumină urcă înțelegerea și coboară stelele. Așază-n cuibul căutării, păsările care aduc pe aripi cuvântul, ca pe un adevăr în sămânța îngropată-n pământ.

Pe aceste drumuri de lângă faleză te caut de o vreme, marea supărată lovește cu valuri în țărmul acoperit de o ceață lăptoasă prin care trec cohorte de păsări. Nu-i nimeni să-mi spună cum

În frunze ploaia fremătă timpul cu clinchet de clopoței auzit numai de plante într-un zâmbet sclipitor de picuri. Lutul cu iz de sare absoarbe apa, florile privesc în ochii dimineții gureșe ca

Voi pleca pe drumuri de piatră calcinată, numai setea lasă urme de sare, vântul temător din cumpăna fântânii îmi răcorește sângele gata să se răzbune. Pentru plânsul ploilor repezi care m-au

Era departe marea și nu avea țărm, să observ cum se retrag stelele-n ape, marea devine cerul răsturnat de iluzii din care viața a ieșit la suprafață. Încep să cred că geneza e probabilă pe

N-am cum să știu dacă îmi omori răbdarea cu sânii împungând norocul. Trezite impulsuri vorbitoare m-aruncă pe jar. Trandafiri cu ghimpi în inimă prin zâmbetul ademenitor îmi destramă

În vinul atât de limpede unde locuiește adevărul, neîncrezătorul își bea minciuna, doar proverbul cum îl cântă, răscolește-n trup verva. Bucuria iese prin pori de nu se satură

În diminețile pline de cântec, păsările-și caută cuiburi de ceară. . Nu mai găsesc unghere în trup, să pun cuvintele care-mi luminează drumul. . Port în gură veninul, viclean ca un șarpe de

Voi fi nebănuit ca tunetul aruncat din senin peste case, ploaie voi fi și furtună cu cel ce rătăcește cuvântul în verdele ofilit al trădării. Chiar aerul primenindu-l, străluminând coacerea

În fiecare zi mă închid câte puțin în casa sufletului, când m-am închis de tot, încerc în fiecare zi să deschid ferestrele. Cea dinspre grădină se deschide greu, celelalte, nu le

am mușcat din mărul în coacere înainte ca Sânpetru să dea dezlegare ochii tăi limpezeau lacrimi Nu cred în vorbe spuse la întâmplare mă umflu ca laptele la punctul de fierbere când te

Risipa unui timp trecut îmi urcă-n carne suferința, lipsește din mine pierderea rămasă la vămi. Am în față treptele reci, instrucțiunile tale, pe care inima le consideră nefirești și totuși

răzbat prin câmpia de liniște un râu e secat de lumină pe celălalt plâng sălciile. în amonte tot mai aproape bat clopotele care vestesc furtuna cu ploaia în plete cresc mai înalt mi se

Ai trecut dincolo, la înapoiere ai sufletul agățat de cer atât de frumos te ridici în picioarele neînvățate cu mersul încât, în ochii tăi se naște un imbold răscolitor iar lumina vrei s-o dai la o