Silviu Somesanu

Lumea în care trăiesc s-a depărtat de sufletul cald, de nu mai pot crede cuvintele ce mi se spun. S-a lăsat o ploaie cu grindină, caut repede un ascunziș sigur din calea năucitoarei

Urcă pe pânză paianjenul grăbit să surprindă. Lumina o separă de-ntuneric, nici nu se teme doar teamă inspiră. Dreptele unghiuri ale porții se sprijină între ele și-n deschiderile

Se desprinde de tine umbra și aidoma ei lumina de partea nevăzută a lunii. Când soarele răsare din el însuși lumina o risipește din râuri de lavă incandescente. Timide, bucuriile încep

Noaptea ce mă odihnește n-a mai venit, ea plânge și ploaia o cheamă când mustul înțeapă spre vin. Impulsul chiar eul mi-l umple, cum tulbură de nici sufletul nu simte emoții. În psihic

Se întorceau pașii pe urme cu spiritul cercului măsurat. Știind vizuina cosmică părăsită o populau cu suflete între pereți de antimaterie. Timpul era nepereche... la fel ca materia în

N-a fost o himeră, de copil m-au ocrotit nuferii din lacul grețos unde se îneacă animalele, nu-s nici supraom ocrotit prin destin, doar un salvat de nuferi de la moarte. În irisul ochilor

O lovitură de moarte la o cumpănă de-o noapte, cu scântei de sabie în nevralgicul punct, învață oamenii să moară. fântâna din ochi rostogolește după umăr vântul, să-mi spulbere aripile

Lasă-mă cum sunt trecător peste opreliști, un vântură lume care vântului nu-i întoarce spatele. În fiecare zi de sună cineva, tu ești femeia pe care o aud o găsesc în

Stelele pe care le citesc alte semne nu-mi dau pe arcul înțelegerii decât rostirea unor cuvinte de urcare prin rugă. Câmpia iluziei atingând orizontul îi pune un zid de netrecere, cum hăul

ai venit să-ți umpli trecutul cu întâmplări smulse din gura rătăciților călători care nu și-au găsit rostul porțile au picioarele împiedicate iar pe stâlpi curg iluziile șiroaie nopțile de

Cea mai neîntemeiată încredere a căzut sub umbrarul ochilor lunii în noaptea în care o femeie se prostitua pentru aproape nimic. Un suflet se mutila pe sine dintr-o dată fără să mai aibe

Verbele tăioase din cuvinte îmi smulg suflarea deschizând gura de aer să simt cum în altul respir. Un miros de femeie, când în ochi mi se arăta ruptă din soare. Pe când trupul

Dintr-o pocnitură biciul lui Dumnezeu naște scântei, focuri aprinse pe muchii cu femei desenate ce-și implantau sub piele neîntâmplări. Nu-și mai vedeau rotundul în cerc. Poate vorbesc din

Cât de departe o să înțeleg moartea unei stele, patimile dintr-un râu de foc expulzat de anii lumină trecuți prin univers de-a valma? O întâmplare doarme cu ochii țintă nu desfășurată ca mine

Vorbele pe care le spun sunete nu mai au pe scara înțelepciunii, doar aburul gurii flămând. Pădurea temerilor câștigă întunericul îi pune barieră la intrare, cum melcul nebuniei își scoate