Silviu Somesanu

A interzis soarele să nu mă urc într-o amețitoare căldură de vară pe cărările cerului? Într-o parte e o furtună, într-alta e perfect senin. Deasupra de nori e o pace divină, se văd doar

Dimineața cerul îmi pune pe ochi ziua ce se destăinuie pe același drum bătut și totuși ceva este nou, se leagă de mine. Cu o dorință de evadare străzile aglomerate se desfac și se

Duhul aerului urcă pe scări, scările încep și nu se sfârșesc, treptele urcate sunt numărate palpabilul conține până unde-am ajuns restul este viitor. Pentru gânduri, cutezanță și stele sunt

Mă risipesc în plante și-n ființe Cu trupul înfloresc de gol și plin, Să rup dintre dureri și neputințe Balanța spre iubire s-o înclin. Să fac rigole să se scurgă timpul, Să pot iubi de-a

Eu nu mai știu în care nopți curbate M-am rătăcit pe-o buză de lumină, Când vântul de la nord prinde a bate O candelă cu stele se înclină. Eu nu mai știu, tu poate mai ții minte În care vară,

Vorbesc cu muntele vrăjit din gânduri invidie nu este, doar izvoare, unde-n ape peștii urcă în amonte. Nu mi-a secat deloc curajul, în inimă-i fac iubirii loc. Străbat prin vânturoase

Nu mai sunt decât tainicele nopți îngenuncheate la căpătâiul cuvintelor cu stele în lacrimi. La despărțirea de respirațiile toamnei tăcerea se lasă ca o umbră peste zilele în care ne închidem

De întâmplări nu pot să știu când universul se mișcă, nu-l pot stăpâni nicio clipă când el nu se stăpânește. Să-i pun câte un punct de reper, un nod prin care se leagă constelații, orice

Cum urci treptele în mine te așteaptă inima gurilor flămânde, să te soarbă întreagă. De nu ți-e frică înseamnă că mă iubești, În brațele mele cerc, te inchid și buzele împreună-n

Aura invizibilă într-un cerc luminos înalță prin mine adâncul de te miri câte trepte mai sunt, scap de întunericul ce mă urmărește și lumina prin el se aprinde, căci numai gândul mă face să

În plină tăcere mă strig, nu răspunde nici măcar ecoul, cu vorbele goale respinse. Când peste tot bântuie biruitor necunoscutul palid și mare, în pielea subțire invidia vânează

Cine sunt de nu mă recunosc? Unde mă învârt de loc nu mai am? Pornit dintr-o sămânță, sămânța s-o las până ce miezul de încolțire-i mort Degeaba mă caut și nu mă găsesc, urma din mine s-a

Dincolo de noaptea princiară alung caii somnului cu șeile goale peste pragul dimineții. Sângele urcă și coboară coline; știe drumul,țese-n memorie se grăbește, e încă departe de ultimul

la cumpăna nopții stelele își mascau privirea fluviul prindea în brațe apele zbuciumate gândurile se înșirau în perdele la orizont prin care femeile priveau lumea cu tălpile goale pornită pe

când sexul face târg în poarta cetății și se dezbracă trupul de veșminte noi încă mai socotim din ochi marfa ca pe mănunchi fraged să nu fim păcăliți cu vreo uscăciune negreșit va veni și

îubirea îmbracă haine scumpe costă cât zilele și nopțile dintr-un ceas elvețian oprit. dincolo de trăiri pătimașe și dezamăgiri la fel singurătatea poate fi o măsură a tot ce înseamnă

O inimă arde cu flacăra-i roșie altă inimă într-un piept un dor în sine caută răspuns împins de pătimașe imbolduri gândul călător caută fără oprire ...și prinde așteptările în inele

Ziditorule care pui piatră peste piatră, înalți coloane nesfârșite pe umerii lor cerul să-l sprijini și-mi răscumperi păcatul de început, arată-mi calea de urmat transparentă dincolo de

Cel care iubește singur se mântuie, pune în inimi bucurie și umple sufletele cu liniște. Privește gura ca pe o poartă zăvorâtă de unde ies cuvinte alese și vindecă rana cum pansamentul. Lasă