Silviu Somesanu

În lumina cărei stele smuls din întunericul bântuit de fantome, rupt de vise, voi primi semnul dimineții pe buze? Sunt mai ușor cu un gând și cred că de la femeie mă doare urma rămasă de la

Lângă înaltele piscuri albe zboară-n ochiul albastru respirând ozonul dimineții, așteptând între păduri fără arbori, de se naște un izvor în inimă grăbit unde sosește marea lumină a

Mă vei întoarce din mine ca dintr-o peșteră rece, alt drum căutând dincolo de iluziile care m-au fascinat. Niciodată peste umăr n-am putut privi înapoi. Mă voi regăsi în cuvântul

Când sufletul cunoaște înălțare prin versurile unui poem, am simțit cuvintele înflorite rodind cum pătrund liber în inimă, urcă-n memorie gândul cel iubitor născând mai multe vise decât pot

Albastrul gol de necuprins mare de opal îmi era închisă cu țărmuri de ceață, ruptă-n fâșii de vapoare și porturi libere de vămi. Când peste ape răsărit soarele sărută dimineața pe fruntea cu

Crede în cuvântul ales, umple-l cu adevărul care o să te mântuie. Adună polenul oferit de flori în cupe de argint și miruiește-l pe Dumnezeul tău. Întunericul alungă-l, ziua ca o inimă

De când stau cu tălpile pe jar tu-n mine focul îl stingi, dincolo de noapte departe-n hău margini de lume nu mai găsim. Însămânțăm în grabă rana cu steluțe gălbui, am rămas cu tine în

Adoră cuvântul în sine mai presus de cele spuse de el, mielul tăierii prevestitor al învierii prin spirit c-o lacrimă arsă. Înclină mai mult paharul să se verse picăturile! Ofrandă aduse

Tu erai mai senină decât caisul înflorit, flacără fără fum pe urme de apă. Poate-n ascuns aveai mai multă atingere, pielea dimineților tale era umedă. N-aș vrea să spun cum îți curbezi

Ieri am scris despre oase, oasele albe, oasele vântului de nord pe care crește carnea zăpezii și renii aduc sănii cu vise. Azi am scris despre mirarea din ochi când se aprind brazii-n

Prin noaptea mea despletită calcă o femeie desculță cu tălpile pe jar, în cealaltă noapte pereche, a ta sunt de pază lângă un lac alături de alți bărbați ce-și pescuisc umbra căzută în

Chiar când mă caută umbra, lumina-i în trup și o alungă, cu ochii de vis urc pe dealuri și nu mai văd casa de lângă râu. Vântul ori zăpezile troienite mi-au încurcat gândurile și

În țara asta frumoasă a numelui meu, porțile sărutului pe sub care trec au stâlpi de piatră, deasupra o ladă de zestre plină cu istoria neamului trecut prin nesfârșite încecări. Pe

Doamne, ce-i cu arborele vieții? Nu mai face muguri, toți ne întrebăm de ce? Un șarpe s-a urcat în el și stă întins pe ramuri. Dincolo de el nu-i nicio pădure, deschid fereasta cu

sunt prea înglodat în percepte pentru un om liber bolnav de schimbare uneori singur mă cert că-s închis într-un cerc străin ca-ntr-un tunel fără lumină de nu pot să ies din carapace fără

Moartea scotocește în toată lumea, oamenii nu se lasă păcăliți, toți vor să trăiască mai mult, timpul cheamă viața în fiecare clipă. La întrebări sunt diverse variante de discutat și-i destul

Mi-am strâns cuvintele în căușul din mâinile poeților rugându-i să framânte aluatul. Și gândurile le-am adus, le-am poruncit să lucreze înainte de zbor, să caute cu răbdare adevărul ori

Acum știu, lumina trage cortina nopții și spectacolul începe, Zeul-Soare își desface razele... se deschid ferestrele sufletului și intră clarvăzătoarele ploi cu eșarfe. Norii se prind de mâini

noaptea se rupe pe mine ca o haină ponosită mă scutur de ninsorile iernii timpul se comprimă de ger privesc pe strada dinspre gară caut femeia întârziată o zăresc grăbindu-se și mă