Semne abia deslușite pe fața lunii,
munți înghețați
fără păsări cu ceru'-n aripi,
timpul curge închis în sine
cu miros de busuioc sălbatic
peste umerii gândurilor.
Singurătatea, o dragostea
Nopțile mă-nvăluie cu straturi lăptoase,
de beznă cu păsări oarbe în turle,
atmosferă lugubră cu miros de lemn putred
și urme de pași prin noroi.
Ai trecut suspinul prin colacul de ceară
cu
O să rup oasele vântului
cu mâinile transformate în aripi,
să văd aerul cum trece prin ele
ca o ispită cu două fețe
în față cu fantomele din aer
și dispar după colțuri în spatele zidurilor
de
Noaptea stai în fața oglinzii,
te descopăr frumoasă
dar nu ți-am spus niciodată.
Ca o fructă pârguită, razele lunii
te privesc pe fereastră,
printre tablouri, albii pereți
par să-ți dea
cum presimte ruina
cuvântul dispare
haina aceea care îmbracă sufletul
a rămas fără nasturi
niciodată cusuți
în inimă
un gol imens
numai umbra
dedublată în om
umblă desculță pe
Cercul în care locuiesc
își caută o femeie cu sufletul mort,
în unghi de var
am simțit ninse tâmplele
lângă alți oameni care stau cuminți
cu pietre sub cap.
Ar putea cineva crede că sunt
Când noaptea și-a tăiat venele curgea întunericul,
îi intra sub piele lumina de gheață sticloasă
ca o fereastră între pereții scorojiți
sub care Dumnezeu ascultă glasul femeii
cu urechea lipită
Nopțile de care se spânzură întunericul
nu mai au frânghii,
stelele la trecerea prin anotimpuri
își schimbă gândurile.
Privirile ceruite pe ochi
chemătoare
coboară din oglinzi în suflet
ca
Pe linia umărului stâng plângea o pasăre de iarnă
cu aripile-n dezechilibru îndepărta ninsoarea
și se hrănea cu întunericul din mine
lăsându-și umbra ciuruită cu ciocul.
Îmbrățișez ideea că
Amenințarea-i pe urme
o himeră pierdută pe drumuri,
vin anotimpuri nebune
fără oșteni,
fără arme,
doar cu vremuri potrivnice.
Nu poți să fugi;
se urcă frigul în oase,
zăpezile se
După ce se coc cireșele verii
cosesc iarba,
respir mirosul fânului copt
nu mă tem de somn
nici de sărutul tău pe gât,
o pată roșie
ce-mi rămâne pe inimă.
Nu știu să număr
câte bucurii se
Mâinile tale mari,
mângâierea nu știu să o facă,
umerii puncte de sprijin
mă inhibă.
Noaptea în care am căzut pradă
un fel de eliberare,
dintr-un cerc cu un rezultat
dintr-un contur de
Trebuie să uiți
singur obligă-te s-o faci,
nimeni nu-ți spune cum și de ce.
Viața din obiecte-i iluzie perfidă,
te agăți de o creangă uscată
ca un spânzurat de norocul divin.
Poate reușești
Îmi păstrez moartea ca pe o barcă la țărm
plutește ancorată,
nu mă recunoaște dar mă așteaptă.
Trecem unul prin altul
fără să ne obosim,
tu te bucuri că nu te schimb,
eu mă bucur că nu te
Întâmplările devorate împreună
ne-au făcut mai comozi unul cu altul,
ne-au desprins de pereții scorojiți,
să trecem umăr la umăr peste obstacole
încât jumătățile noastre de teamă
învață să
Pașii pe pământ au învățat oamenii să mergă,
aspirația înălțării s-a ascuns în sufletul gol,
ca o lacrimă între cuvânt și plâns
într-o limbă de necuvinte.
Nu știu niciun vânzător de cai care să
Noaptea aruncată peste cal
nu-ți încălzește șaua în care urci,
comprimă-n tine frigul pe care-l alungi
printr-un galop pe drumul cimitirului.
Crucile șterse n-au timp să te urmărească,
simți
la prima sminteală
am îmblânzit o femeie în parc
era vama ochilor ei vinovați
de a mă fi privit ca pe o făptură indescifrabilă
la cafenea părea dezbrăcată de cuvinte
căzută în poemul meu cu
Moartea stă lângă sobă ca o babă senilă,
se vaită,
mă fac că n-aud, nu văd.
Gând peste gând și niciun vis
contrariați peste măsură,
gândul tău cred că-mi dă insomnii
nu crezi nimic și
A uitat pe mese binecuvântarea,
ruga înaltă
și vinul ce trebuie să devină
tămăduitor pentru suflete,
într-o casă cu porți de lumină
unde ferestre se deschid în cer
chemătoare de ploi pe
Neînduplecat a sosit în fața sorții
își manifestă trist înțelegerea solemnă,
lasă închisă poarta orgoliului.
Fire nevăzute din care își țese
imaginea pictată în culori de apă,
calea de purpură
E o bucurie a tainicului
atunci când dorința intră și iese la suprafață
mai hotărâtă decât inima și voința
pe care le domină și convertește
la ținta înaltă.
Ne sfătuim, punem condiții, mlădiem
În noaptea zăpezii
întunericul a fost cucerit
peste puterile sale.
Răniții de lumină
se vindecă încet,
ei și umbra lor știu
că lumina-i pe aproape.
Cugetul meu
e mai puțin pur
decât
Când am pierdut vigoarea și am rămas
fisurat pe mările somnului, nervii pălesc,
calciul oaselor e în reflux, iar ochii
despart depărtarea de apropiere, orizontu-i confuz.
Foamea de nemărginire,