Silviu Somesanu

Semne abia deslușite pe fața lunii, munți înghețați fără păsări cu ceru'-n aripi, timpul curge închis în sine cu miros de busuioc sălbatic peste umerii gândurilor. Singurătatea, o dragostea

Nopțile mă-nvăluie cu straturi lăptoase, de beznă cu păsări oarbe în turle, atmosferă lugubră cu miros de lemn putred și urme de pași prin noroi. Ai trecut suspinul prin colacul de ceară cu

O să rup oasele vântului cu mâinile transformate în aripi, să văd aerul cum trece prin ele ca o ispită cu două fețe în față cu fantomele din aer și dispar după colțuri în spatele zidurilor de

Noaptea stai în fața oglinzii, te descopăr frumoasă dar nu ți-am spus niciodată. Ca o fructă pârguită, razele lunii te privesc pe fereastră, printre tablouri, albii pereți par să-ți dea

cum presimte ruina cuvântul dispare haina aceea care îmbracă sufletul a rămas fără nasturi niciodată cusuți în inimă un gol imens numai umbra dedublată în om umblă desculță pe

Cercul în care locuiesc își caută o femeie cu sufletul mort, în unghi de var am simțit ninse tâmplele lângă alți oameni care stau cuminți cu pietre sub cap. Ar putea cineva crede că sunt

Când noaptea și-a tăiat venele curgea întunericul, îi intra sub piele lumina de gheață sticloasă ca o fereastră între pereții scorojiți sub care Dumnezeu ascultă glasul femeii cu urechea lipită

Nopțile de care se spânzură întunericul nu mai au frânghii, stelele la trecerea prin anotimpuri își schimbă gândurile. Privirile ceruite pe ochi chemătoare coboară din oglinzi în suflet ca

Pe linia umărului stâng plângea o pasăre de iarnă cu aripile-n dezechilibru îndepărta ninsoarea și se hrănea cu întunericul din mine lăsându-și umbra ciuruită cu ciocul. Îmbrățișez ideea că

Amenințarea-i pe urme o himeră pierdută pe drumuri, vin anotimpuri nebune fără oșteni, fără arme, doar cu vremuri potrivnice. Nu poți să fugi; se urcă frigul în oase, zăpezile se

După ce se coc cireșele verii cosesc iarba, respir mirosul fânului copt nu mă tem de somn nici de sărutul tău pe gât, o pată roșie ce-mi rămâne pe inimă. Nu știu să număr câte bucurii se

Mâinile tale mari, mângâierea nu știu să o facă, umerii puncte de sprijin mă inhibă. Noaptea în care am căzut pradă un fel de eliberare, dintr-un cerc cu un rezultat dintr-un contur de

Trebuie să uiți singur obligă-te s-o faci, nimeni nu-ți spune cum și de ce. Viața din obiecte-i iluzie perfidă, te agăți de o creangă uscată ca un spânzurat de norocul divin. Poate reușești

Îmi păstrez moartea ca pe o barcă la țărm plutește ancorată, nu mă recunoaște dar mă așteaptă. Trecem unul prin altul fără să ne obosim, tu te bucuri că nu te schimb, eu mă bucur că nu te

Întâmplările devorate împreună ne-au făcut mai comozi unul cu altul, ne-au desprins de pereții scorojiți, să trecem umăr la umăr peste obstacole încât jumătățile noastre de teamă învață să

Pașii pe pământ au învățat oamenii să mergă, aspirația înălțării s-a ascuns în sufletul gol, ca o lacrimă între cuvânt și plâns într-o limbă de necuvinte. Nu știu niciun vânzător de cai care să

Noaptea aruncată peste cal nu-ți încălzește șaua în care urci, comprimă-n tine frigul pe care-l alungi printr-un galop pe drumul cimitirului. Crucile șterse n-au timp să te urmărească, simți

la prima sminteală am îmblânzit o femeie în parc era vama ochilor ei vinovați de a mă fi privit ca pe o făptură indescifrabilă la cafenea părea dezbrăcată de cuvinte căzută în poemul meu cu

Moartea stă lângă sobă ca o babă senilă, se vaită, mă fac că n-aud, nu văd. Gând peste gând și niciun vis contrariați peste măsură, gândul tău cred că-mi dă insomnii nu crezi nimic și

Neînduplecat a sosit în fața sorții își manifestă trist înțelegerea solemnă, lasă închisă poarta orgoliului. Fire nevăzute din care își țese imaginea pictată în culori de apă, calea de purpură