silvia caloianu

să mă uiți acolo pe marginea aceea roză de pat îmbrățișând aceeași pernă ca pe o petală de trandafir pe care nimeni dintre noi nu își va mai odihni capul vezi tu oare cum în jurul ei gravitează

era o noapte afonă și era în contumacie și nu aveai cum să îi frângi gâtul de lebădă neagră să o strivești în picioare ca pe o vietate frivolă să te răzbuni să te răzbuni să te răzbuni lumina

te-ai trezit ce bine ce bine eu tocmai căutam o metaforă pentru inima ta într-un film de al nostru mai vechi sistem secam mă uitam cum revin culorile dintr-un hazard cum se fac din sensuri

știi ce cred eu acum suspendată în aerul naivelor flori de munte asaltată de fluturi cu dogme cromatice ființă bizară cu viteză reactivă ce ești vino mai aproape de când survolezi neoliticul din

tu doar închide ochii mă voi furișa ai să mă vezi printre sclipicii somnului tău voi fi una cu marea învinsă ultragiată de milenii voi fi sirenă tu doar închide ochii mă voi plia ai să mă

mă vezi? mă vezi ce atentă știu să pășesc pe aceste puncte în aer ale noastre? ...ca pe niște frunze de nufăr tremuratoare ca pe niște nopți albindu-ne sihaștri mă prinzi? mă prinzi în

păsările optimismului meu parabolic se întorc obosite spre casă îmi retrag în lagune diforme cuvintele să nu mai visez că mă bantuie ziua și noaptea îmi calcă pe urme se contopesc

s-a scurs și clipa care ne-a avut acel magnific spațiu de tortură al sentimentului aceluia temut de răstignirea dulce de pe gură ne-am reîntors în vis de galaxii sărutul nostru cosmic să

ești încă aici sunt încă aici sunt cu tine și sunt cu tot alaiul singurătății mele zâmbitoare printre orgolii de păpădii te rog să îți stăpânești electronii zglobii și să oftezi mai cu

îmi este somn de cineva anume și tu nu știi de cine gândule nebunule păcatule însângeratule pe unde îmi zbori mereu de nu mi-l deconspiri până mâine am să îți pun de pază niște păsări

hai să ne revedem în cel mai fabulos aeroport pe care îl cred eu așa pentru că nu am văzut prea multe acela în care un arbore a străpuns acoperișul și el în drumul său spre dumnezeu numele

mai pendulez între neant și patimi cu viteză neuniformă ca un scrânciob lăsat în voia vântului câteodată sar din axă exagerându-mi existența în raport cu vreo floare diurnă și ignor fara