Sergiu Burlescu

E ok.
Fără supărare.
E dificil să o faci.
Suntem oameni în primul rând.
Și dacă nu e ceva, să lovească direct în mine.

Îți mulțumesc pentru comentariu, dacă este destinat mie. :)
Dar dacă este pentru "Dragoș", oricum mulțumesc pentru trecere. ;)

o comedie a neînțelegerii, un studiu asupra izolării și a modului în care alcoolul poate amplifica și distorsiona atât percepția, cât și inițiativa. Este scris cu o finețe psihologică remarcabilă, un simț al imagisticii foarte dezvoltat (zidul viu, parașutistul, vaza oribilă) și o autoironie care îl salvează de la patimă, oferind o profunzime și autenticitate aparte.
Un text inteligent, amuzant și, în fundal, trist.
Felicitări!

mulțumesc pentru apreciere și stea. Cert este faptul că am scris poemul dintr-o respirație la pauză, precum arată subtitlul textului, după 44 ore nedormite (circumstanțe). Mulțumesc și pentru observație, apreciez.

„Voi, voi cei mai tineri dintre cei mai
Tineri care pot exista vreodată în mine,
Nu am ce să vă spun cum niciodată nu am
Cum să vă privesc și să vă ating și iară
Să vă sărut și ca pe mine să vă iubesc”

concentrează tensiunea întregului poem. În acest fragment, „cei mai tineri dintre cei mai tineri” devin imaginea unui început absolut, a unei purități interioare care nu este posibilă de a fi atinsa sau rostită, deși este iubită cu intensitate. Aici se condensează miezul poemului: dorința și imposibilitatea, iubirea absolută și inaccesibilă.
Îmi place să citesc de fiecare dată poemele acestui autor pentru că mă aruncă în lumea filosofiei, unde aceste teme metafizice sunt mereu reîntoarse și reînnoite printr-o voce lirică profundă.

Acest text are o profunditate surprinzătoare, care se dezvăluie treptat, pe măsură ce este citi și recitit. Prima impresie, atunci când ochiul alunecă grăbit peste versuri, este aceea a unei meditații lirice despre origini, despre părinți și despre miracolul nașterii. Însă finalul m-a obligat să revin asupra fiecărui detaliu, să reiau analiza cu mai multă atenție.
Lectura repetată adâncește înțelesurile. De fiecare dată se descoperă un alt strat: de la relația părinte–copil, la dimensiunea metafizică a existenței, până la concepția ciclică a vieții și a morții („mă mai nasc odată / într-o altă mamă / din acelaşi tată”), acesta m-a provoacă să „dezghioc” cu răbdare fiecare imagine și fiecare simbol.
Este de-a face cu un poem profund și polisemantic, în care simplitatea expresiei ascunde un univers dens de idei. Faptul că lectura sa se cere reluată, recitată chiar, dovedește calitatea lui: este un text viu, care obligă participarea, reflectarea și regăsirea în arderea pe care o descrie.

Apreciez sinceritatea dumneavoastră și mulțumesc pentru trecere.
Cresc!
Să ne citim!

Mulțumesc pentru această lectură atentă și pentru observații, domnul George.
Referința la Cioran mă onorează, deși trebuie să mărturisesc că textul a pornit mai degrabă dintr-un impuls spontan decât dintr-o intenție programatică. Pe măsură ce scriam, am simțit cum gândirea se transforma treptat în emoție - începutul a fost cerebral, dar finalul l-am scris cu inima. Poate de aceea finalul vi s-a părut neașteptat - pentru că și pentru mine a fost.
În ceea ce privește noutatea tropică, observația este justă și o accept cu sinceritate. Nu am căutat deliberat inovația stilistică, ci mai degrabă am lăsat textul să se construiască singur, urmând propriul său ritm interior. Weltanschauung-ul s-a cristalizat pe parcurs.
Vă mulțumesc pentru acest comentariu care mă face să înțeleg mai bine propriul proces creativ.

„dealer de sânge universal / prima doză e gratis” sau „colecționar compulsiv de lumină / schimb filtrele unui dezumidificator de întuneric” – metafore memorabile, care rămân în minte prin originalitatea lor.
Textul păstrează un echilibru subtil între cotidian și transcendent: gestul concret de a găsi 50 de euro la biserică se leagă de exclamația „bine jucat Doamne”, dar și de întrebările mai adânci despre suflet.
Finalul cu „20% cotton 80% polyester” funcționează ca o deconstrucție genială a gravității acumulate până atunci – un contrapunct ironic și foarte inteligent.
Există și un filon de ezoterie discretă, care invită cititorul să decodeze semnificațiile ascunse; anumite pasaje se dezvăluie pe deplin doar celor care vin cu o sensibilitate specială sau cu un bagaj de referințe.

nu știu de ce gândul mi-a zburat automat la Edgar Allan Poe. Poate din cauza atmosferei de claustrofobie, a obsesiei care se agață de detaliul aparent banal — musca — și îl transformă într-un simbol apăsător. Și totuși, spre deosebire de goticul sumbru și violent al lui Poe, autorul reușește să echilibreze textul pe granița metafizicului poetic, fără a o lăsa să alunece în grotesc sau în macabru. Astfel, poemul rămâne suspendat între luciditate și halucinație, între veghe și vis, cu un filigran mai degrabă filosofic decât horror.

sunt ca o lovitură precisă, care taie adânc și lasă ecouri. De fiecare dată când le citesc, mă pierd în imagini crude, dar atât de vii, încât simt arsura miriștii și pâcla pe geam. Versurile tale au o forță care doare și fascinează în același timp – o plăcere amară, dar autentică, pe care o aștept cu nerăbdare de fiecare dată.

mică greșeală de tastare, decât o incoerență textuală. O corectez imediat.
Va mulțumesc încă odată domnul Pașa, pentru recitire și considerație.
Onorat!

și profundă asupra tăcerii, memoriei și speranței, folosind metafore subtile.
Transformă tăcerea într-o entitate activă care creează "fluvii invizibile" ale memoriei, purtând amintiri fragile, "ca peștii de sticlă". Aceasta sugerează o fragilitate a trecutului.
Îmi place cum viața este comparată cu o pădure, nu cu un drum, subliniind ideea că existența e un spațiu al misterului și al conexiunii cu trecutul. Intrăm "desculți", vulnerabili, pe un drum presărat cu "rugăciuni scrise de morții noștri", o imagine a legăturii profunde cu strămoșii. Universul devine o "lampă mică, tremurătoare", un simbol al speranței care refuză să se stingă.
În ansamblu, poemul ne îndemna să descoperim sensul vieții și speranța nu în exterior, ci în interior, în tăcere, în amintiri și în conexiunile noastre.

citind aceste versuri, vântul năstrușnic de toamnă m-a purtat în trecutul meu de copil/adolescent. Îmi amintesc cum, zgribulit, plecam dimineața spre școală, cu ghiozdanul plin de gânduri și idei năstrușnice, încercând să fac dintr-o zi obișnuită ceva memorabil. Fiecare adiere de vânt părea să mă împingă spre aventură, iar frunzele căzute se mișcau ca niște mici complici ai propriei mele imaginații.
Mulțumesc, așadar, pentru că, prin această forță aparent năzdrăvană, poemul a reușit să îmi aducă aminte de propria copilărie/adolescență și de micile aventuri ascunse în fiecare zi.

mi se pare o țesătură de simboluri și referințe care respiră între istorie, mit și prezentul neliniștit. Îmi atrage atenția felul în care fenomenul natural al toamnei devine pretext pentru un poem al „fenomenelor” sociale și morale, un contrast între ritmul lumii vii („rumegătoarele”, „elanilor”) și degradarea umană („îndobitocirea umană”, „armata nimicului”).

Mărturisesc că, de fiecare dată când citesc poemele dumneavoastră, îmi face o deosebită plăcere să descopăr acest amestec de luciditate, ironie și gravitate. Sunt texte care nu se lasă consumate ușor, ci cer întoarcere și recitire, ca niște enigme vii.
P.S. Ați scris "stema" cu doi "m"

că ați surprins exact ceea ce m-a frământat scriind acest text: tensiunea dintre dorința de a pune capăt și imposibilitatea de a nu continua.În fond, semnele de punctuație nu sunt doar instrumente, ci adevărate oglinzi ale conștiinței noastre — punctul ca iluzie de final, virgula ca ezitare, cele trei puncte ca respirație întreruptă.

Legăturile pe care le-ați făcut dau greutate și sens lecturii mele cu atât mai mult cu cât nu le-am urmărit conștient, dar mă bucur că se simte în subtext acea neliniște care trimite spre marii autori.

Mulțumesc și pentru încurajarea caldă — să aflu că poeziile mele pot fi citite ca respirații împotriva tăcerii e poate cel mai frumos dar.

mulțumesc pentru aprecieri și pentru sinceritatea observației.

Felicitările le primesc cu recunoștință. Încerc să scriu poezii care să nu trăiască doar prin fragmente, ci să respire dintr-o singură suflare.

Mulțumesc încă o dată pentru ochiul critic și generos!

și pentru atenția acordată recitării. Mi se pare important ce spuneți despre fluiditate și despre felul în care punctuația poate forța sau, dimpotrivă, poate susține curgerea. O să încerc, la o viitoare rescriere, să las versul să respire mai liber, fără atâtea opriri – cred și eu că uneori tăcerea dintre imagini se poate obține și fără semne de punctuație, doar prin spațiu și ritm.

Domnul George Pașa a realizat o muncă colosală, aducând în limba noastră nu doar cuvintele, ci și vibrația autentică a lui Esenin. Poezia se așază firesc în ritmul românesc, fără a pierde nimic din frumusețea și intensitatea originalului. Rimele curg lin, imaginile rămân vii, iar emoția păstrează aceeași profunzime ca în limba rusă. Este un dar rar atunci când o traducere reușește să sune la fel de reușit ca sursa, ca și cum poemul ar fi fost scris de la început în română. Pentru aceasta, nu putem decât să aducem un semn sincer de mulțumire domnului George Pașa că ne-a oferit ocazia rară de a citi și de a simți, prin propria noastră limbă, frumusețea poeziilor unor mari autori străini.
Această poezie este preferata mea după "Берёза".

o lectură care cere răbdare și te obligă să te oprești la fiecare vers pentru a-i desluși sensul.
Metafora cu mersul pe muchia subțire dintre marginea cărții și buza tăcerii este extraordinară și, în același timp, neliniștitoare. Ea exprimă o dualitate: dorința de a vorbi și riscul permanent de a te prăbuși în tăcere.
Briceagul elvețian, care trasează în carne o „rană alfabetică”, aduce o imagine dură, aproape șocantă de o mare forță. Sugerează că experiențele dureroase sunt un limbaj în sine, o formă de comunicare secretă, pe care nu o citim cu ochii, ci o descifrăm cu simțuri mai intime – cu pleoapele, cu memoria, cu interiorul nostru vulnerabil.
Întregul poem funcționează ca o rețea de simboluri care se ramifică unele din altele, fiecare metaforă deschizând spațiu pentru altele mai subtile. Este un text viu, care nu se lasă epuizat după prima lectură.
De altfel, imaginea lui Cicero „adormit la pagina 70” mi s-a părut nu doar enigmatică, ci și provocatoare. Nu e o metaforă care să se consume imediat, ci una care invită la reluarea lecturii. M-a făcut să recitesc poemul de patru ori, iar fiecare recitire a adus altă lumină.
În cele din urmă, aș spune că poemul este asemenea unui ceas elvețian perfect: fiecare rotiță are rolul său precis, fiecare detaliu e pus la locul lui. Dar tocmai această perfecțiune tensionată creează senzația că mecanismul ascunde o taină – o neliniște vie, care pulsează dincolo de text.