Sergiu Burlescu

Mi-a plăcut pasajul despre sonda Cassini și discul serigrafiat; totuși, pentru ca cineva să-l poată asculta, ar fi nevoie și de un player. S-ar cuveni, parcă, să trimitem o a doua sondă, tăcută, plutind pe urmele primeia, purtând în pântece acest aparat. Aici se naște un paradox: discul se-ndepărtează fără încetare, destin să rămână neascultat, iar playerul—dacă ar porni la drum—ar putea fi deviat pe o traiectorie străină și s-ar pierde, ca un ecou fără glas, în necunoscut. Poate că, într-un târziu, cele două vor descrie orbite de neîntâlnire, păstrând între ele tăcerea ca pe un pact tacit al universului.

Sau poate că noi înșine suntem playerul, rătăcind prin vidul dintre galaxii, încercând să decodăm nu atât discul de aur, cât propria istorie gravată în pulberea stelelor. Astfel, fiecare bătaie a inimii devine acul care alunecă pe narațiunea cosmică, iar singurătatea se transformă în spațiul în care muzica tăcerii poate, în sfârșit, să răsune.

e o pasiune la mijloc de a combina elemente din fizică cu filosofia cunoșterii, simt mereu o sete, în a afla ce stă la bază oricărui proces și înțeleg că sunt scvențe din necunoștere, momente care se absorb de secretul din spatele lor și nu ar putea fi descrise sub nici o formă a logicii.
mulțumesc pentru lecturare.

mulțumesc mult pentru munca pe care o depineți. în procesul de scriere acestui poem au fost multe ideii, încercări pâna la versiunea finală, pe alocuri am șters pasaje, și pe alocuri am adăugat câte ceva, și doar recitindu-l ies la suprafață greșeli, deseori găsesc și un paradox, descopăr greșeli doar după publicare.

Am recitit de mai multe ori poemul „aici/ acolo” pentru a realiza că îl simt cum trece nu doar prin minte, unde gânduri și ideii se ciocnesc între ele pentru a forma un concept clar, ci și prin zona diafragmei unde mici zvâcniri mișcă ființa din loc. E ca o meditație metafizică de o rară profunzime, explorând dialectica dintre finitudinea umană și aspirația spre transcendență. Prin imagini condensate, precum „porțile zăvorâte” și „labirintul de semne”, cartografiază o ontologie a clipei, în care timpul se fragmentează și se recompune într-un haos ordonat, sugerând o tensiune între „aici” (Dasein-ul ancorat în prezent) și „acolo” (orizontul posibilului). „Fisura în timp” devine un simbol al rupturii necesare pentru a accesa o temporalitate alternativă, unde „șirul de vieți” se revelează ca o multiplicitate existențială, evocând ideea lumilor posibile. Ritmul poemului, cu tic-tac-urile sale domoale și clipitul de gene, amplifică senzația de efemeritate, dar și de urgență metafizică, invitând la o reflecție asupra erorilor prezentului și a ramificațiilor viitorului. Această operă este un elogiu subtil adus căutării sensului, o invitație de a păși curajos dincolo de zăvoare, către o reconciliere cu infinitul.
Vă mulțumesc pentru micile revelații.

Acest poem atinge o coardă adâncă în suflet — un strigăt reținut, dar sincer, despre fragilitatea vieții și deziluziile pe care timpul le aduce inevitabil. Versurile curg ca un monolog interior, între luciditate și resemnare, între durere și o formă ciudată de curaj. Imaginea vieții ca o filă ruptă din calendar sau ca o rană decojită prea devreme este tulburătoare și memorabilă. În tăcerea de la final se simte o demnitate amară, o acceptare a ceea ce este, fără iluzii. E un poem care nu oferă răspunsuri, dar te obligă să te oprești și să simți.
Felicitări pentru autenticitate și profunzime.

Citind acest poem, am simțit că pășesc într-un labirint marin și metafizic în același timp, o topografie a verii consumate până la ultima ei irizație, transformată în „săratură”, „beduini uscați” și „clepsidre sparte”. Textul pulsează de o poeticitate grea, densă, aproape barocă în imagistică, dar subtil echilibrată de un ton ironic și auto-reflexiv.
Versurile se aștern ca o plajă încrețită de gânduri, cu sclipiri fulgurante: „interacția dintre forma care e și forma care nu-i” e un vers aproape heideggerian, o întrebare despre Ființă camuflată sub umorul mușcător al „bâzdâcul lunii” sau al „blănurilor de câini jilavi”.
Și totuși, în această deconstrucție a verii ca simbol și senzație, se păstrează un fel de nostalgie dureroasă, ca o rană solară. Poemul e o elegie a efemerului, dar și o revoltă împotriva domesticirii lui.
Un text care nu se lasă îmblânzit, care cere să fie recitit, digerat, răsucit pe limbă — poem aspru și tulburător, deopotrivă cerebral și visceral.

Îți mulțumesc cu blândețe pentru ochiul tău atent și cuvântul așezat cu grijă.
Ai surprins exact ceea ce plutea tăcut printre rânduri —
zbaterea care nu mai atinge carne, ci rămâne suspendată în spațiul dintre gest și absență.

E adevărat, sângele se oprește, dar inima — în forma ei nevăzută — continuă să palpite,
nu din viață, ci din amintire. Din dorința care n-a apucat să fie rostită.

Paradoxul pe care l-ai atins cu gândul tău e, poate, cel mai viu loc din poezie:
dragostea care arde în tăcere,
o flacără care nu mai luminează afară,
ci doar înlăuntru.

Îți sunt recunoscător pentru această oglindire fină.
Uneori, tăcerile au nevoie de priviri care știu să le asculte.

Îți mulțumesc din inimă pentru trecere – chiar dacă, așa cum spui, „inima n-are puls”, se pare că poezia îl are. Poate nu măsurabil, dar simțit.
Cuvintele tale au atins acel loc tăcut, unde sângele tace și tace, dar în tăcerea lui plină, își amintește să vibreze. Ai intuit nu doar cuvântul, ci și tăcerea dintre ele. Ai pășit în spațiul sacru dintre uitare și amintire, acolo unde focul nu încălzește trupul, ci absența.

Mulțumesc pentru observație și o apreciez mult, o înțeleg și o consider bine intenționată din punct de vedere gramatical. Totuși, alegerea formei „m-am renăscut” a fost un gest deliberat de transgresare a normei, cu scop poetic.
În spațiul poeziei, acolo unde senzația și transformarea interioară își cer propriul limbaj, am simțit nevoia să formulez această renaștere ca o acțiune activă, reflexivă, spirituală, în care subiectul nu este doar cel ce renaște,
ci se renaște conștient, activ și transfigurator.
Cu recunoștință pentru lectură și dialog,