Geneza sau când EA își face apariția în viața mea

Era o dimineață de iarnă amoroasă. În vatră, două lemne împreunate își topeau extazul până când amorul înflăcărat le transcendea în cenușa din care, vara, urmau să înflorească doi crini roșii. Pe perete, ceasul vechi își omora lent angoasa – un tic-tac răgușit din vremea bunicului tatălui meu. Ceasul în care nimeni nu mai știa când, cum și cine i-a schimbat ultima dată bateria își ducea povara unui ticăit atomic, numărând clipele fiecăruia dintre noi, deja a patra generație. Mi-aș fi dorit să ningă frumos, ca în ziua când, pentru prima oară, mi-am pierdut capul de fericire, cucerit de splendoarea de basm a iernii. Dar soarta avea alte planuri. Puteam să mă cert cu ea, să-i demonstrez în fel și chip că eu sunt stăpânul vederii mele – și de fiecare dată când soarele apărea, îmi stingea lumina. O amuza cum orbecăiesc printre oameni cu degetele incinerate. Luam foc atunci când eram ferm convins că lumea e rece. Într-un final, obosit de certuri, i-am permis să mă cucerească – încă o mireasă, și mai imprevizibilă decât cea ce mă aștepta la capăt. În piept simțeam furnicături, un ticăit vag și persistent, o văicăreală nedescoperită până atunci, dar prezentă odată cu existența mea conștientă. Țineam pasul legănat și lent prin parc, încercând cumva să resuscitez senzația pierdută de basm a iernii. Pașii, adânciți în gânduri, compuneau inconștient sonata mersului prin zăpadă. Prinsesem cu privirea un fulg de nea, singurul care alerga, înnebunit, după raza soarelui. Dansa jucăuș și năstrușnic pe corzile întinse ale nimbului solar, se rotea îndrăgostit împrejurul razei și nu avea tendința să cadă, vrăjit de gravitație. Urmăream cu entuziasm ritualul nupțial. Am oprit pentru un moment gândurile, inspirând adânc. Am dat voie aerului rece și dulce de iarnă să îmi umple pieptul cu sublima fericire. S-a întors euforia clipelor uitate. Eram absent și rătăcit în reverie. Ca prin vis, am ajuns la o margine de parc. Tot în jur încetinise. Nu și fiara drumului, care și-a înfipt colții în mine cu o viteză copleșitoare, aruncându-mă dincolo de limitele percepției mele. *** În nimicul care este Și în Tot inexistent, Unde nu-i nici loc, nici veste, Nici cuvântul persistent, Nu-i nici „azi” și nici „mâine” – Poate „ieri” a fost cândva – N-a fost om, deci n-a fost nume, Și nici timp de-a-l măsura. Punct infim într-o tenebră, Un proscris – atât eram, Fără simț, și fără febră, Fără gând, nici nu visam. Eram conștiință pură, Câtă liniște și pace! În momentul cel de urmă, O prezență se desface: Un ecou, o voce dulce, Emanarea-acelui vid. Într-o clipă mă seduce, Și-apoi toate s-au ivit: Am simțit întâia oară O pulsare de lumină – Nu din mine, din afară, Și nici foc ca să devină. Întâi apăruse forma, Apoi gândul și-intenția, Fondul, freamătul, și norma, Spre final și conștiința. „Cine ești, ecou străin, Apărut dintr-un nimic?” „Sunt o taină din suspin, Iar tăcerea-mi este chip. Sunt o undă neștiută, Coborâtă-n nepătruns, Dintr-o clipă netrecută, Și din visul neajuns.” Ea părea doar o mirare Între sânge și pământ, O trezire-n depărtare, Melodie fără cânt. Dar cum vine, se destramă Într-o briză de tăcere – Căci nimicul nu reclamă Decât pură efemere. Și precum venise lină, Ca un vis neînceput, Se topi în nelumină, În neantul netrecut. Nu-i plecare, nu-i venire, Ci o rană-n nevăzut, E un strop din nemurire Peste-un timp neînceput. *** Când am deschis ochii, părea că tocmai fusesem smuls cu tot cu tulpină și rădăcina adâncă din întunericul în care eram un punct în nemișcare, în repaus. Totodată, eram o substanță dispersată a timpului, într-o stare de așteptare limpede, a momentului în care voi începe să coagulez extremele și timpul, materia și vibrația, gândurile și tăcerea, transformându-mă treptat în sămânța uitată în pământ – ori poate aruncată acolo cu un scop anume – și care a visat lumina înainte de a o cunoaște. Nu știu cât a trecut – probabil mai multe anotimpuri cosmice ale tăcerii, poate o secundă camuflată în veacuri, poate o veșnicie himeră. Dar când EA a rostit din nou în mine, fără glas, am înțeles că m-am întors și că nimic nu va mai fi nespus