Roxana Anamaria Zeldea

Port în mine silabe fără voce, imagini ale cărnii și vise, atâtea vise nescrise și reci; port în mine pământul mâinilor tale, durerile cafelei din zori și ultimul fum de țigară; în preajma

Doar pieptul tău munte, cuvintele, ochii blânzi, clipele ce nu vor muri în sufletul meu vreodată îmi păstrează vie trăirea; doar tu, cu brațele copaci, ocrotindu-mi pădurea de zbucium, omul

M-am născut în zodia neputinței, de ziua fluturilor cu aripile frânte, în lumea betegilor pustii; un zid de solzi mă îmbracă zilnic pășesc în nonsens; imaginea despre viață se stinge… Am obosit

Viața mea, o plagă deschisă, universul gri, cetele de defuncți cancerigeni, ploile de foc, zbuciumul lăuntric, tu, sinonim cu nepăsarea și dincolo de toate, trăirile mele, se sting la

Am răsărit din coastele nefericirii, cu ochii înecați în vis, cu amurgul pe buze. Sufletul meu s-a îmbrăcat în lut, Cu imaginea durerii pe chip … Șubredă am căutat o cale în labirintul

Cuvintele neputinței mi se cern pe buze, îmi rescriu sufletul în versuri simboliste, iar toamna îmi rescrie destinul pe crengile copacilor buimaci. Zac în tine ca într-o gară din care până și

Oamenii se-ntrepătrund cu marea Sub spiritul rece al toamnei, Pe țărm se scriu povești, Din veacuri nescrise. Eu egală, rocă și-n neștire pe un pământ buimac. Uneori nu mai simt, Alteori,

M-am trezit cu pleoapele lipite de suflet, într-un abis hain, printre scheleți de amintire. La început în visul meu se înecau câini cu oasele tăcerii și fiecare pală de vânt se împiedica haotic

Întâmpinam imagini în oglinda trupului, pătrunse de hazardul fărâmei tale de suflet și cutreieram aleator pe marginile zidului așezat sistematic între noi ; coboram izvoare din ochii tăi

În sala de teatru e tăcere, în spatele cortinei ilarii plâng iar frunzele ferestrei se sting ; încerc să adorm, imagini scheletice se întrepătrund în visul meu și mi-e teamă de

În ficare seară adormi la pieptul meu, cu pleoapele sprijinite de suflet, acolo unde visele capătă rațiune, și iubirea sens… Te adâncești în mine și astfel, întreaga lume se închide într-un

Mi-e dor de tine ca de propria carne, mi-e sete de ruinele din noi și te adulmec pentru încă o noapte… La început trăiam sideral, priveam în ochi tăi fără semne de întrebare, străbăteam viața

Lumea s-a închis la răsărit, iar uriașul peșterii existențiale mă așteaptă pe un alt tărâm; am obosit aici, în lupta cotidiană, unde mă zdrobesc ferestrele amintirii și glasul unui

Iubito, aș vrea să-ți simt gleznele, Ca de felină, Unica mea legătură cu visul! Afară cerul împarte nevroze, Iar oamenii goi, neputincioși, Caută scăparea. Eu am nevoie de tine

Încă te mai port în suflet, La fel cum te-am purtat în pântec, Așteptând cea dintâi sclipire a vieții, Căutând, cu ochi de suferință, scăparea, Dar în preajma ta, Se aflau făpturi, Care

Era august… Acum 8 ani, Ploile verii treceau pe la ferestre zilnic, Spălau pervazul încins și porneau … Spre alte zări. Toate zilele erau egale, Formând infinita

Dumnezeu m-a închis într-o felină cu ochi carnivori, Pe umeri mi-a așezat durerile întregii omeniri, În palme mi-a bătut niturile cunoașterii, În tălpi pașii trecerii perpetue… Iar icoanele

Mi-am băut mințile o singură dată în viață, într-o gară, când așteptam trenul propriului destin… și astfel, am ales vagonul greșit, …m-am așezat lângă tine, ți-am oferit cea din urmă țigară

O zi în care s-au închis porțile ploii, Îngerii lăcrimează în treacăt câte un vis, Iar eu, în contratimp, Te privesc printre vise. Tu încă dormi, Pe chipul tău se citește liniștea, Trecutul

În suflet… cârje de plumb, În labirintul meu trupesc se zbat celulele durerii, Fiecare venă tulbură vulcani neștiuți de tine, În oase, scrumul existenței mă zdruncină aleator, În priviri port

În ochii mei, Păianjenii sufletului țes legi nescrise, Trăiri fără precedent, Dureri și costrângeri… Uneori aș vrea să nu-mi citești pe chip secretele sufletului, Să nu fi psalmul vieții

Îngerii îți poartă eternitatea pe brațe, Iar clopotele cerului îți cântă în surdină… Mă atinge vântul și îmi imaginez că ești tu… Natura miroase a trupuri încinse, Se lasă înserarea