Poezie
Fără titlu
1 min lectură·
Mediu
În sala de teatru e tăcere,
în spatele cortinei ilarii plâng
iar frunzele ferestrei se sting ;
încerc să adorm,
imagini scheletice se întrepătrund
în visul meu
și mi-e teamă
de sine-qua-non.
Haosul îmi adâncește rănile,
sentimentele curg,
picioarele mi-au devenit rocă;
nu pot să mă ridic,
sunt captivă acestei săli de teatru…
Dar unde sunt actorii,
s-or fi dus la culcare ?
Am rămas singură iar,
doar ca să vindec rănile scenei ?
Urmăresc aceleași scenarii,
aceiași actori îmi încearcă trăirile,
aceleași frunze mângâie fereastra,
același decor neuniform în viața mea…
Unde-mi sunt bucățile de suflet
pierdute în dialogul hazardic ?
Unde-mi sunt clipele respirate prin tine,
copilul fără chip
și stropul meu de Dumnezeu.
002.504
0