Romulus Câmpan Maramureșanu

Cu toată sinceritatea, mă întrebam deunăzi, ”și-acum unde, Agonie”?
După toate cele care încă se mai întâmplă, se părea că s-a atins un plafon.
Doamne ce mă bucur să fi sperat în taină, că au rămas încă pași dezvoltării.

Aștept cu tremurândă bucurie să auz primele voci ale ceror mulți și dragi, citiți ”doar” până acum!

Noroc bun,fârtaților, din suflet,

rcm

Un vis devenit realitate.

Mulțumiri sufletești lui Bogdan și tuturor celor care au contribuit la această lansare, și cred că nu în ultimul rând lui Radu.

Lipsea o stea din tradiționala treime, rectific.

rcm

Drag Ionuț,

Când îți citesc numele dat cu drag de părinții domniei tale, îmi aduc deseori aminte de omul de litere pe care până prea târziu, l-am cunoscut doar ca Augustin Botiș, părintele meu întru poezie, al cărui prim nume a fost de fapt, Griguță. Îmi iartă atingerea unui subiect tandru pentru fiecare fiu, dar semeni mult cu El, cel care mi la pus în inimă pe Nichita, prin Epica-i Magna, pentru doi ani care mi-au definit etosul scriitoricesc. Mi-a fost prof de Limba și Literatura Română, îndrumător și regizor al spectacolului de recital dramatic, din opera omonimă. Un om cu o sensibilitate lirică transcendentă, profesor însă până-n măduvi, clar, concis, dedicat preciziei și exactității.

Ca de obicei, iar am luat-o pe pășunile amintirilor, incapabil de a forma ce am scris anterior, în ceea ce domnia ta a răspuns cu cristalină claritate.
Scriu acestea, pentru că domnia ta a descris exact ceea ce dorisem de fapt și eu, să exprim.
Da, cuvânt cu cuvânt, fără drept de apel.
N-am să te citez, fiindcă iar m-ar apuca hoinăreala creativă.

În cazul de față, într-adevăr, arta a fost dusă pe tărâmul nedoritului, al dorinței de a transforma un spațiu literar, într-o vizuină a unei haiducii de tarabă.

Sper că m-am explicat și eu, tardiv puțin, cu ceva mai multă claritate.

Cu respect,

rcm

Vă mulțumesc mult pentru timp, și claritatea argumentului.
Voi reanaliza textul, căutând împăciurea menestrelului cu profesorul din mine.

Cu drag,

rcm

Se face târziu în Albion, și mi-e foame, dar...
Am avut parte, destulă aș zice, de scoborât și urcat etajele Agoniei. Ultima dată, după (ne)subtilități și apropouri semi-literare, un editor binevoitor în sensul adevărat al cuvântului, m-a scos din beci, redându-mi nivelul 120, pierdut (cu toată sinceritatea) doar D-zeu mai știe de ce. Poate temperamentul de Maramureșan de baștină, aprig uneori dincolo de limitele ascuțimii sarcasmului, educat vreme de șase decenii la școala unei uri atavice împotriva vulgului, al limbajului vulgar/obscen, și a inegalităților/injustițiilor (percepute la nivel editorial), m-au alienat de Agonia, pentru mulți ani.
De ce?
Intrând acum în discuțiile de mai sus, voi repeta ceea ce voi continua a face până la proverbiala rupere a guri-mi, că am crescut ca om de litere și arte, la literalele școli ale unor profesori și scriitori maramureșeni, membri (unii fondatori) ai Cenaclului Nord, în paginile lui Eminescu, Labiș, Stănescu, Sorescu, Stancu, Păunescu, în fața difuzoarelor Cenaclului Flacăra, pe scenele unde am rostit, jucat, cântat, recitat până în 1990. Agonia pentru mine, a fost redescoperirea acestor doruri, dincolo de granițele țării mumă.
Nu cer nimănui să ”vă dați seama ce au însemnat/înseamnă pentru mine” abuzurile verbale abjecte ale unor personaje de pe Agonia, atât împotriva Limbii Române care de la Vieru, rămâne ecou chiar și în tăcere, cât și împotriva celor care mai cred în rămânerea Ei neântinată de vulgul trecerii hotarului dintre senzual/erotic, în mahalaua pornograficului ieftin, absolut nejustificat dpdv artistic. Și n-am să mă scobor în exemplificări.

În concluzie și la punct, LA a fost rugat cu o stăruiță dincolo de bunăvoință, să respecte măcar o umbră de decență publicistică. Domnia sa a ales, în mod conștient și deliberat.
Iar celor care încearcă să-i găsească scuze pentru rămânere, vă rog să-mi trimiteți o imagine a vre-unui raft de librărie, unde pruncii căutători de îndrumare pe calea creației, vor fi avizați cu ceva în genul, ”porcării acceptabile dpdv literar”, dacă se poate în vecinătatea volumelor Epica Magna și Rezervația de Zimbri.

În final, aș ruga pe aceeași, să-și închipuie a ședință de cenaclu, unde participanții, după citirea/auzirea unor asemenea ”creații”, se vor arunca unii de gâtul altora, proferând injurii și abuzuri, în mod public, așa cum își permit să o facă uneori pe paginile mult prea tolerante ale Atelierelor Literare Agonia. Iar dacă cineva încearcă să mă convingă amintindu-mi de ”cenzură”, le reamintesc că sunt unul dintre puținii care-au avut parte în 1989 înainte de Revoluție, la Festivalul Mărul de Aur de la Bistrița, să cânte atunci când prezentatorul a spus și dat tonul la debut, ”și acum să cântăm împreună Imnul Național”, Deșteaptă-Te Române, în pofida agenților prezenți ca de obicei la toate aceste evenimente. Peste câteva luni, în Decembrie, recitam poemul propriu (și peirdut din păcate) ”Ne-am născut prin a muri„, în primului festival liber de muzică și poezie, pe scena Sălii Polivalente din Baia Mare.

Respectul pentru ”Minte, Inimă, și Literatură” ar trebui să existe în toți creatorii de artă, fără nevoia de a apela la editorii păzind ultime fărâme de bun-simț.

Și tac acuma, tot în Limba mea.

rcm

”norii
ce-și scutură fulgii de nea
să simtă și ei primăvara,”

Câtă frumusețe a simțirii în doar câteva cuvinte.

rcm

În varianta ne-canibalică, mi se pare rămânerea ”unghiei mari” ca apogeu al mușcării, oarecum superfluă. N-am deloc probleme cu mușcarea degetelor, una câte una, piele și unghii, ca un repetabil preambul erotic. Dar ”unghia mare”, numai nu pot s-o imaginez ca pisc de intimitate. La urma urmei însă, totul e de gustibus.

Citit cu plăcere.

rcm

O fugă într-adevăr la început, de ingrediente mondene, culinare, pe care cei mai mulți le-ar închipui doar într-un meniu.
Am simțit pentru un moment această tentativă de ancorare in monden, dar numai pentru clipa după care autorul a deschis portalul poetic.
Așa, fuga a devenit o ”scurgere înceată”, ”suavă”, încetinind totul ca o baclava scufundându-se încet în blidul cu miere.
Și exact ca în pictura lui Dali, prelingerea timpului ceas, s-a oprit în finalul poemului, în inefabilul ”nu încă„, definiția superbă a eternului.

rcm

Vă mulțumesc din suflet pentru contribuții.
Jenant poate, dar nu m-am gândit până acum să păstrez versiuni multiple ale unui poem. Mulțam Ionuț pentru exemplu, amândurora pentru exprimarea preferințelor, care cel puțin pentru mine, clarifică fără dubiu, importanța spațiului personal, expunerea însă a acestor spații, spre edificare, critică, dezbateri chiar, care-mi aduc aminte de frumusețea perenă a adevăratelor cenacluri literare, cu cafea, fum, folk, pălincă și sărățele.
Vă rămân dator.

rcm

Rar, extrem de tare rar, fac concesii stilistice. În acest caz însă, dragostea de Nichita, de Păunul, de toți acești mari care-au călătorit pe axa Bihor, Sălaj, Maramureș, a pălinciilor noastre, mă obligă, ca și (și nu în ultimul rând) valoarea cuvintelor domniei tale.
Deci, am făcut câteva modificări în V2, lăsând totuși și V1, originală.

Acu aștept și eu (ca Petrea, sonetistul de gardă permanent(ă) al Agoniei), opinia-ți.

rcm

PS Ți-am lăsat un porumbel poștaș, la finalul Profilului domniei mele, ești oricând binevenit în peștera-mi.

Mă simt dator cu un gând, Arin.

Aparțin unei generații crepusculare, căutând metafora arsă-n inimă de titanii antemergători. Înțeleg revolta minților lirice de azi, dar ca să parafrazez o observație (chiar dacă vulgară pentru mine, poet crescut în penumbra Cenaclului Nord/Flacăra) a unui comentator la un poem de mai demult, ”n-am percutat”.
Asta nu înseamnă că scrierea-ți nu e de calitatea atât de bine descrisă în ”de gustibus”. Ai dreptul suveran la revolta pe care o simți scriind, și la modul în care o exprimi. Nu sunt (poate slavă Domnului) cel care să decidă dpdv editorial, dreptul unei poezii la publicarea pe site.
Indiferent de deceniile care ne despart, învățăm împreună. Un lucru doar: dreptul de a scrie în limba Română corectă, este ultimul hotar, non-negociabil.
Am înțeles, și respect explicația de mai sus. Mă raliez doar sfatului d-lui Mihail: poezia-ți nu trebuie să dispară.

Cu respect,

rcm

Mulțumiri din suflet, amândurora.
Motivul pentru care zăbovesc atât de mult în Nichita, devine ceva mai clar în biografia din pagina-mi. Îi datorez mult, mai mult decât încerc să exprim uneori în vers.
Da, chiar răspopit cum se spune, transcendența îmi bântuie continua rezmeriță intelectuală. Dacă aș dori Învierea, ar fi doar ca să știu că cei plecați inutil de devreme, s-or reîntorce, pe veci.

Amanda, aveți dreptate, dar sunt mai mult decât omisiuni.
La radacini, sunt și compozitor de muzică folk, o dialectică imposibil să împace respectul pentru limbă, cu muzicalitatea și ritmul cânturilor pe care trebuie să le public doar în vers. Vă rog însă cu respect și drag, să-mi indicați exact locurile, și le voi reconsidera bucuros. Degeaba, așa cum spune un proverb maghiar, ”Preotul bun învață până la moarte”.

rcm

Cu mulțumiri din suflet Ionuț.
Într-adevăr, suflul lăuntric adie atingând Bacovia, amintirile înrădăcinate în Stănescu, Păunescu, Labișul mâncatului sărat cu lacrimi, cu condeiul înghețat în promoroaca clampei din ”Decembre”.
Poate dintre tot și toate, ”Epica Magna” Stănesciană mă bântuie ca un căpăstru subconștient, de care de fapt nu doresc să mă dezbin.
Rar mi se oferă privilegiul unor analize atât de succinte, de aici gândul de oricând bine venire pe plaiurile poeziilor mele.

rcm

Poate m-am de-gramatizat puțin de limba română după 35 de ani în străini, dar am impresia că ”iernii i-e”, adică ”iernii îi e”, devine ”iernii-i e”, nu?

rcm

Mă raliez observațiilor d-lui Caragea; fiecăreia.

Abuzarea infantilă a cerșitului de atenție deghizat în comentarii inițiale, chestionabile dpdv al regulamentelor, pe fiecare text propriu, tolerate până acum din omenie literară, se cere sfârșită, definitiv.

Rog recipientul să se abțină de eventuala angajarea în polemici subsecvente acestui comentariu, inutile și jenante într-un cadru dorit de majoritatea autorilor, a ramâne cenaclul literar pentru care a fost creat acest site.
Publicarea, citirea, și interacțiunea cu textele, este voluntară și suverană, la discreția utilizatorilor Agoniei.

rcm

Cu mulțumiri, Ionuț, onorat de trecere și apreciere.

rcm

O, Doamne...
Nici nu știu ce să spun.
Poate doar faptul că după 34 de ani în exil, dorul de pământul despre care nici nu mai știu dacă m-a, sau l-am, trădat, a devenit o foame atâta de scormonitoare, încât l-aș mânca fără rușine, acolo în mijlocul Băii Mari de unde-am plecat izgonit.
Pleca-aș acum, cu mintea Românului cea de pe urmă?
Întoarcerea domniei tale e tot ce îndrăznesc încă, cu încăpățânarea furibundă a celui care scrie în Limba noastră, pe o tastatură neromână, să visez cu fiecare lingură de supă fiartă în ape străine.

Azi voi trage un gât bun de pălincă, în numele nostru, al celor ca noi.

Cu mult drag.

rcm

Ștefan dragule,

”că tu eşti micuţă la trup.

noaptea e o copilă naivă...”

Poemul ar fi fost superb dacă după ”trup” ai fi pus punct (sau nu), continuând cu ”noaptea”, intimitatea fiind clar subînțeleasă după pasajul cu ”limbile...”.

N-am fost niciodată impresionat de vulgaritatea inutilă, ca și aici, în poezia domniei tale.

Dpmdv, apelul la limbajul descriptiv fără o constrângere textuală clară, e un sub-refugiu al disperării țintind cititori pentru care subtilitatea rămâne pe planuri inaccesibile.

rcm

Drag Ionuț,

E bocet; sincer și din adâncul dorului de Maramureșul meu etern.

Cu mulțumiri pentru înțelegerea miezului.

rcm

”parcă tot”