Sari la conținutul principal
Poezie.ro
Poezie

Stâlcit, suflet

odă Limbii Române

1 min lectură·
Mediu
În tinda morii, făina-n cearcăne,
din fluturi vânt, în bob întoarcă-se.
Lut străbun pe roată tragă-ne,
lumina din cetini, prin dor cearnă-ne.
Râuri lostrițe-n solzi oglindă-se,
luna pustie în lupi urlă-se,
sâmburi amari, din coji spargă-se,
dojana dulce în piept încuibă-se.
Roua din cer în noi coboară-se,
rana ghearei în piept piardă-se,
sudoarea frunții în pâini dospească-se,
blidul trudei pe mese aștearnă-se.
Când plâng, Limbă, la mine-ntoarce-te,
când roțile dricului scârțâie scâncete,
prin ploile curse pe ape sâmbete,
suflet stâlcit, de-atâtea bocete.
041034
0

Despre aceasta lucrare

Tip
Poezie
Cuvinte
82
Citire
1 min
Versuri
16
Actualizat

Cum sa citezi

Romulus Câmpan Maramureșanu. “Stâlcit, suflet.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/romulus-campan-maramuresanu/poezie/14185005/stalcit-suflet

Comentarii (4)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.

@cont-sters-2743Ș
șters
parcă aş zice că pentru el e acest poem, odă, ce o fi el! Numai parodie să nu fie! Stâlcit, nestâlcit, are în el şi acel ceva de ţine de specificul zonei. Mă refer, evident, la locurile de baştină, nu la teritoriile pe unde se zbate fiecare, o vreme, pentru a-şi croi un trai mai bun... E scris pentru suflet, pentru păstrarea identităţii..., într-o lume tot mai strâmbă...
0
@romulus-campan-maramuresanuRM
Drag Ionuț,

E bocet; sincer și din adâncul dorului de Maramureșul meu etern.

Cu mulțumiri pentru înțelegerea miezului.

rcm
0
@cont-sters-2743Ș
șters
am stat 11 ani printre străini, în înepărtata ţară a frunzei de arţar, trecând dureri, pierderi şi câte şi mai câte... Dar, şi asta o spun ca pe un adevăr irefutabil, numai cine trece prin asemenea experienţe îşi desăvârşeşte fiinţa şi condeiul. Eu m-am întors acasă, poate că te vei întoarce şi tu, ca să bem o pălincă. Până atunci, slavă limbii române şi poeziei!
0
@romulus-campan-maramuresanuRM
O, Doamne...
Nici nu știu ce să spun.
Poate doar faptul că după 34 de ani în exil, dorul de pământul despre care nici nu mai știu dacă m-a, sau l-am, trădat, a devenit o foame atâta de scormonitoare, încât l-aș mânca fără rușine, acolo în mijlocul Băii Mari de unde-am plecat izgonit.
Pleca-aș acum, cu mintea Românului cea de pe urmă?
Întoarcerea domniei tale e tot ce îndrăznesc încă, cu încăpățânarea furibundă a celui care scrie în Limba noastră, pe o tastatură neromână, să visez cu fiecare lingură de supă fiartă în ape străine.

Azi voi trage un gât bun de pălincă, în numele nostru, al celor ca noi.

Cu mult drag.

rcm
0