stau aici
înșirată de-a lungul unei amiezi
nimic nu-mi amintește
despre pierderi
poate destinul m-așteptă-napoi
confirmându-mi linia maternă
sau poate mă trage de mânecă
cerându-mi să mai
toaca răsună în piept
uvertura celestă de dinaintea percuției
arhanghelii
prin suflet bat cadență
deschid o încăpere
iau loc ospătează
ia
mănâncă o fărâmă de pâine
bea și un strop de vin
e
Aproape întreaga mână,
mi s-a ramificat într-un arhipelag.
Insule și insulițe îi atârnă
de degete.
Insula Libertina, atârnă la degetul mic.
Cohorte de îngeri circulă în voie
adulmecând
pierdut în tăcere
adâncul pădurii
intră în mine
sufletul meu
rătăcitor
adiere de vânt
strigăt aparte
plimbându-se-n aer
ecou rătăcit
frunze foșnind
murmur în gând
luceafăr
s-au înmulțit mormintele
de la atâta molimă
sângele scurs în apele munților
pulsează încă viață
o brazilor nu oftați
ascundeți-vă durerea
în frunțile voastre răstigniți-o
spre
ți-am rupt
din colțul unei umbre
mișcarea gândului
mi-ajunge să înaintez
până la miezul nopții
voi coborî apoi
dincolo de linia orizontului
scrutând-o ca pe-o insulă
în care tăcerea
niarne toate s-au făcut
din cuvânt așa s-a întrupat
și această stea zilnic îi bem golgota
și-i cinstim adevărul
sub razele ei îngenunchem în fiecare an
nicicând niarne sufletul nu mi l-am
am luat totul în serios
ca pe un sprijin
asigurat de numele tău
când a licitat pe ziua de astăzi
râsul acela enigmatic
era de fapt teama căderii în gol
dacă ai fi trecut spunând
Nu cred că semăn atât de mult,
cu timpul ăsta atemporal.
Nu am suficient elan,
și nici încheieturi la degete,
să prelungesc dimineața zilei de ieri.
Acum ceasul din perete s-a oprit
în
vezi tu niarne
de fiecare dată când depărtarea mi se întinde
dinainte intimitatea-mi devine cel mai curat loc
unde pot muri în liniște nimic nu-mi stă de-a curmezișul
poate doar un regret
am fost acolo
am văzut un inorog
legat cu franjuri rupte din realitate
de corn îi atârna obiceiurile
un fel de talismane
menite a apăra de minciună
molimă sau de năpăstuirile barbare
i-am
nu-mi frânge ramul
când iarna-l desfrunzește
aruncându-l pe foc
fără teama
că-n inimă nu-mi mai pulsează geamăt
viscolit de regrete
nu-mi călca nici peste frunze
ocolește-le tristețea
Nu îndrăzneam să ating conturul
ce-și luneca lumina prin ceață.
O minte atoateștiutoare se concentra
să rostească cuvântul.
Tot jurul căpătase culoarea verde,
tremurătoare, cu lacrimi
pe muntele acesta
urc încă din prima zi
fac asta ori de câte ori
sunt sigură că pot
fărâma granitul
numai atunci
picioru-mi calcă odată cu al tău
fără efort sau amăgire
ca pe un strat
ieri eram un om întreg
cu facultăți și cu organe intacte
numai indiferența vitreg
îmi terfelea nepăsătoarele instincte
traversam în grabă viața asudând
acorduri racordate la cotidian
mi-am zis
că pot schița un zâmbet
adâncită în liniște
ca atunci când ninge
și îți lipești privirea de blândețea zăpezii
aproape am pierdut noțiunea timpului
ascultând cum pulsează
o milă vulgară de ei
ermetic
în pieptu-mi se-nchide
aruncă semințele
odată cu vorbele
și ei nu știu
că-n spatele lor
cresc răsaduri
cresc conserve
pe asfalt
nu vor să știe
din
nu mă dezic de florile de măr
nici de chemările din depărtări
mă-ntorc din pribegii ca emisar
cu sipetul umplut de exultări
pe tâmplă arde-o flacără de jad
în zbaterea-i tresare lin
sunt claunul
care-și ascunde tristețea
prin buzunare
mâinile-n gesturi
jonglează eșecuri
unu doi trei…pași
salt mortal
peste tăcere…
…suspans
claunul-și schimbă
înfățișarea
ochii-i
RL