Rodica Lupu

De vrei iubite, schimbă-te-n cuvinte când noaptea se-ntrupează în poeți. Pe trup pune-ți veșmânt de sentimente și-n pântec de lumină zorii să-mi desfeți. Deschide ochii și întinde-ți mâna pe

îmi vine să strig că sunt o pasăre rănită în zbor de o înțepătoare lumină am aripi sticloase și o puritate divină îmi lunecă din subsiori pe brațele-mi ușoare păcătuiesc mereu zburând și mi-e

că înțelegi sau nu, îți spun că, nu mă pot lipsi nici de privirea ta, nici de felul tău de a merge. totuși nu te mai pot lăsa, să te uiți prin mine, și nici să calci pe propria-mi

cer iertare ochiului că s-a deschis și a văzut împrejurul cu însemnul timpului prăbușind clipele în neprevăzut cer iertare clipei ruptă întâmplător din infinit sângerându-mi mirarea și

plâng în fața unei silabe ruptă din trupul cuvântului rămasă schelet în oasele-i albe templu-i zidesc cu mistria poetului gândurile-mi curg prin vocale înșirate pe-o scală-ntr-un melos

nu nu mă grăbesc să trec cu tălpile peste secunde nici inima nu mi-o mai culc pe stânca erodată de minute am să aștept ca fiecare val în stâncă să se spargă să-i pot pansa rana tocită de

ce rău îmi pare c-am plecat și ți-am uitat privirea acasă pe drumul meu întortocheat gândul la tine mă apasă cu greutatea unui cer deschis și plin de amănunte cu stele care nu mai pier din

cu-n ochi smerit m-aș mai uita după cortină la chipuri neclare la idoli ce stau rugându-se-n altare ca iadul vremii să-și mai topească ura-i adâncită un sunet haotic mi se plimbă prin

cu gesturi mecanice mi-am conturat o inimă nouă i-am ales apoi o culoare fără umbre regrete sau dor am cusut-o cu gânduri de piele să mă-nvelească sângele ei proaspăt fără obstacole să-mi

într-o zi m-am trezit și am înțeles că-n primul drum m-am târât de-a bușilea fără să înțeleg apoi mi s-a arătat alt drum cam neliniștit pe care mă rostogoleam sub armura rezistentă a

Agale merg pe drumul înserării cărând amurgul în spinare. Din vlaga timpului am luat aroma-nduioșării să mi-o așez pe umeri ca pe o-ncercare. Cu zelul meu sumar am străbătut în lung și-n lat

în jurul meu tăcerea se-nvârte în cercuri tot mai largi și atât de limpezi încât îi zăresc culoarea tristă ca de ceară când își arde existența câteodată mai cad frunze și-n jurul lor

cuvintele se despart de mine arcuindu-mi poemele înaintea și înapoia amintirilor mă spijin în silabe până când în inimă îmi bat pe rând consoane și vocale peste care sufletul meu sortit

ca să rămână ceva-ntre noi, am păstrat aprinsă lumina acestei clipe. adu-ți aminte când te va arde în străfundul ochilor, să-ți întinzi mâna streașină târându-te-n gânduri deasupra

se zgâlțâie pământul modificându-și trupul de clocotul ce fierbe în adânc mișcări de neînvins îngrămădite teanc vuiesc deasupra lumii schimonosindu-i chipul se schimbă totul într-o clipă iar

Mă chinuiam să găsesc un răspuns pentru fiecare-ntrebare. Din câți eram, întotdeauna drumul spre celălalt era ocupat cu cuvintele celuilalt. Ochii mi se bulbucau în mirări pe care le purtam de la

ți-am spus niarne că a sosit vremea să o iau de la capăt să mă mai scurg odată în necunoscut amestecată în coloane de păsări purtată de sentimentul acesta de zbor cuib să-mi zidesc pe o nouă

Printre amurguri mai răzbat spre tine Ușor ca fulgul într-un gând răzleț. Pe coama visului pornesc pașii în umblet Din pribegiri apoi, drumu-și opresc la mine. Înlăuntru-mi, pietrele lovesc în

îți vei deschide ochii tăind o fibră groasă de lumină și-ți dezvelești misterul zvârlind vibrații de regină apoi cu-n gest din ascuțitu-ți decolteu culorile-ți deschii scurgându-te agale

nu mai sunt aceeași, cu golul acesta ascuns în dimineți. încerc să-mi dezlipesc ochii de la primele raze, scuturându-mă lin, de undele tăcerilor si ale gândurilor. din șirul lor, nu-ți mai

Aveam un paradis numai al meu, Secret lăcaș cu muze-ntre hotare. Cuvintele-nșirau poeme înspre care, Privea din fiecare vers un ochi de zeu. Aveam un colț, al meu, de căutare Și scormoneam