Rodica Lupu

Treceam prin soartă paralel cu liniștea Călcând pe câmpul gol fără regrete Din lumină îmi făceam șirag de amulete Știind că la apus sublimu-i asfințea. Sus înspre munți, zborul avea

Am pus un preț răscumpărare Pe clipa adăpată de prisos și miere. Gestul gentil rostogolit în adiere Înlăuntru-mi se zbate-n cenzurare. Plătesc obolu-n cazne și-n durere Și nu cer socoteală

Goneam din nori lumina pe furiș Cioplind un chip cu-nțelepciune, Ochii se zbat în cuib de viziune Privind spre odisee incertul prezis. Demult apasă-un gând minune Adulmecând destinul

secundele se revarsă-n șiroaie pe ferestre de pe pereți se scurg tumult în iarbă și se prefac apoi nisipuri oarbe în orizonturi mute bat liniștea scăpată din ochii deschiși ai lumii nicăieri nu

Rătăcesc o vreme pe pământul altora Târându-mi după mine amintirile De câte ori îmi mut privirile Intuiesc doar întrebări, în ochii tuturora. Și fiecare gest încerc a-l memora Dibuind din

O-nfățișare și un gând revine În somnul ce se zbate-n insomnie, Un licăr tot palpită-n unda rubinie Pe undeva-nfruntând alte destine. Tot mai adâncă-i urma de-agonie Zidită-n gheață-n rest de

Cărări întinse din genune Pe existență-nfășurate scut. Popasul așezat în locul cunoscut Delimitează binele de-aversiune. Iubirea mi-am lăsat-o în trecut Oscilatoare-ntre

Mai are rost gura să-mi strige Când depărtarea ține loc de umbră? Ecou-i risipit în miros de ambră În clipa din urmă rămasă, se-stinge. Îmi sângerează versul și sensul îl frige Uitarea-l

Voi vă prefaceți că nu știți, cum pulsul mi se stinge-n vene, iar sufletu-i o rană, moartea dorind-o prea devreme. Cu siguranță, vă prefaceți că nu știți, cum plânsu-mi arde carnea, potirul

Am să aștept să ningă cu iubire În albul pur să mă topesc, Pașii mânați de viață îi opresc La o răspântie în asfințire. Copac albit de flori ce cresc Sub semnul mărului- menire, Augustul zeu

în ochi mi-a ars lumina unei clipe pentru un gând curat de bun rămas plăpândul strop de viață pătimaș își caută lumina zilnic în risipe zălogul timp de azi l-am pus urmaș plimbându-mi pașii

Mă iartă Doamne azi, ultima dată, frângându-mi teama ca să pot trăi. Din plinu-ți viu, fântână îmi zideai, nestăvilita arșită și sete, s-o abată. La dreapta-ți, adăpost tu făureai, prundiș

Așa sălbatic se adună norii în cârduri negre pe retină. Aleargă umbra depărtării nevrând deloc, să se abțină. Copleșitor mă doare-ntruna răstimpul printre umbre, decăzut. Cu palmele îi adun

o sabie căzută pe cuvânt în două taie verbul sunt catargul se îndoaie-n vânt în vijelii ce se înfrunt s-au ancorat poveri latente în mine grămădite undeva mi-i trupul casă de cuvinte gura

s-a scurs o lacrimă din ochiul vieții într-o alică pe pământul sterp în gloduri o frământă alchimiștii sperând să o preschimbe-n anticorp plutind prin aerul vetust al rânduielii mici bucățele

ca tăvălugul scăpat din inerție abundă slove în fiecare zi tâlcuri țesute cu anticipație cărări din drum și ce va fi un amalgam de presupuneri ne strânge pieptul în corset pâlpâie viața în

cuvintele se mulau traiectorii peste linștea ninsă pe brațele mele mânată de primul concept al fiirii tremurând adunam tot albul din ele retina mi s-a umplut cu cerneluri curgeau singure-n

ne-am așezat la o terasă am comandat două beri și ne-am aprins câte-o țigară urmăream fumul cum se-nfășura pe aripa unui pescăruș peste masă gândurile ni se intersectau pe o corabie ce-și

Se frământă pământul în gânduri. Un El Zorab îngândurat. Ar vrea și nu ar vrea, pe umeri, să-și mai care travestiții, când ceasul biologic prăfuit de ură, îi simte tot mai negru trupul. În

etnografie- cuceriți asimilați de cuceritori doină de jale

ne deșirăm zilele dintr-un ghem finit într-altul infinit facem istorie una nedefinită ațe înșirate pe carnea timpului secundele miilor de ani lumină toarse în firul căii lactee înverzim