tăcere

de mult n-am mai scos un cuvânt nu mă opun ascult doar ultimul cuvânt pe care l-am rostit a fost fie și a fost… mă tem de întuneric îmi devorează albul inima mi se strânge între pereții de ceară cu un lacăt i-am încuiat sângele pielea este mai curată acum jumătate din viață am amenetat-o aceastei tăceri ce-mi mușcă din carne sfredelindu-mi oasele până la măduvă i-am zidit templu în măruntaiele mele răsfoiesc pagini scrise cu nerostiri poeme din patul iubirii le ascult simfonia sunetul mă îngroapă și mai adânc în beția pământului adevărul le este lacrimă plânsă-n oceanul tristeții nu-mi irosesc cuvintele voi naște altele scrise pe-o pagină într-o viață întreagă ce rost ar avea să mai vorbesc 6 februarie 2011