niarne tu mai auzi acel pocnet

ai auzit niarne acel pocnet parcă au căzut stelele-n mare sau iarba pământului a încolțit deodată deschizându-și pleoapele verzi la adierea timpului poate că acest zgomot niarne s-a adunat în creierul meu gânditor îți spun deschide fereastra dinspre cer să-mi fixez bine în minte cum trece timpul cum cade câte un înger pocnind pe existențele noastre flacoane virtuale de amfetamină numai o clipă te rog stai lângă mine până când strigătul acestor pietre solubile se va dizolva în mine strânge-le băutura și dă-le-o îngerilor însetați de adevăr s-o bea sunt aproape sigură că se vor îmbăta de ura care locuiește în pietre uf niarne mi-e jale de acest infinit încăpățânat incapabil să-și piardă stelele să înroșească iarba în tandrețea singurătății ca și liniștea asta care-și păstrează veșnicia niarne tu mai auzi acel pocnet 1 aprilie 2011