razvan rachieriu

Unii coboară încă o treaptă înspre neant, căci pentru ei pustiul se întinde ca o pacoste, impregnat cu nimicnicie și deșertăciune, cu nimicul ce atrage ca un miraj sinistru și cu viața îmbrăcată în zdrențe, cerșind izbăvirea și mântuirea la poarta divinității, alții urcă încă o treaptă înspre divinitate, binecuvântați cu calități care transcend existența, iar pentru ei nu există întoarcere, asimilând trendul spiritual, din care își îmbogățesc și desăvârșesc experiența și înțelepciunea.
Așa că ne întrebăm dacă suntem printre cei aleși, favorizați de caracteristici ontologice să urcăm, sau suntem damnați să coborâm.

Acel ceva care ne umblă pe piele, poate fi lumina, însă ea se simte bine în spirit și în privire și se dăruiește în mod egal tuturor, poate fi iubirea, însă ea vrea să fuzioneze cu locul vulcanic de pe harta trupului tău, care se află în craterul săpat în sentimente eruptive, ar putea fi cuvintele ce zgârâie pojghița depusă peste realitate, fiind de sine stătătoare și își donează substanța lor lingvistică pentru a salva vieți.
Acel ceva care intră în suflet, poate fi cineva care să te sece cu buzele, cineva care să te cutreiere de la un capăt la altul al sufletului, însă unii nu se deschid influențelor.

Dumnezeu nu ne surpă scările care duc la el, din contră, se asigură că sunt rezistente și că oamenii, prin transcenderea existenței, eliberarea de rău și convertirea la caracteristicile și atributele divine, le pot urca, însă la baza scărilor sunt oamenii infestați de negativ, iar cei care au ajuns la Dumnezeu, au cunoscut nemurirea.
Dacă suntem de o mie de ori mai frumoși decât frumusețea, de o mie de ori mai curați decât puritatea, de o mie de ori mai buni decât bunătatea, atunci am părăsit omul, cu tot ce înseamnă el, și am devenit divini.

Ar fi trebuit să ne asumăm cumva acest zadar care merge alături de superfluu, care se rotește în gol, în van, care nu are nicio influență asupra fiindului, având similitudini cu nimicul, să conferim responsabilitate inutilității și să rupem sârma ghimpată din jurul libertății, pentru ca efectele ei să ne schimbe o viață nefastă și irațională.
Ar fi trebuit să fim mai aproape de perfecțiune, să devenim discipolii ei, pentru a ne cizela, șlefui și modela imperfecțiunea până la desăvârșire, înțelegând taina semnului rotund.

Oamenii sunt cele mai complexe forme de viață și cele mai imprevizibile, emotive și care se aruncă în hazard fără să se asigure planificându-și rațional acțiunile, fac din idealuri lucruri și când sunt atinse le aruncă dezamăgiți și nemulțumiți de ceea ce ele reprezintă pentru ei.
Timpul își are incoerențele și ilogica lui, uneori curge prea repede, alteori prea încet, care le induce zilei, încât nu mai știi cum arată o zi întreagă, căci ea oricum se pierde în uitare, rămân din ea doar germenii însoțind filiațiile, prin care omul urcă în viitor prin copiii săi.

Steaua căruntă pe care ți-o dorești ca talisman și care să-ți arate calea inclusă în destin, râde de micimea, de întunericul prin care bâjbâim prin viață și de neputința noastră de a ne debarasa de suferința colcâind prin suflet.
Ești în căutarea unui singur cuvânt, fără sens, aproape de banal și aproape de hilar, care să te însoțească toată viața și care să te înlocuiască când tu te aventurezi prin spații esoterice și spirituale.

Modul tău de a fi descrie consecința ființării în poezie, se prinde ca visul de somn, se aglutinează ca lumina de privire, dezvăluind ochilor ce știu să privească o împărăție de culori, căci oamenii nu știu că tot ce iubești acum este mișcarea cuvintelor în albii de versuri, polenizând întunericul care nu spune nimic din tot ce ascunde cu spoturi luminiscente.
Am fost cucerit de modul tău de a fi.

Dacă ești o hoață de suflete, furi sensibilitatea de la alții și o transformi în fragmente de suflete pe care le aglutinezi, formând un suflet mai amplu, în care se strânge experiența, dacă ești o hoață de zâmbete, furi surâsuri pe care le pliezi pe fizionomia tristeții, pentru a o transforma în bucurie, dacă ești o hoață de vise, îți însușești idealurile altora pentru a urca prin ele până la idealurile tale, căci toți urcăm muntele izbăvirii, fiindcă soarta ne-a legat viețile cu frânghii împletite din cele zece porunci.
Cei pentru care merită să plângem, se ascund din fața lumii insidioase în ei înșiși.

Să nu uităm asfințitul, din natură, ca o osmoză de culori, din viață, când anii se adună din trecut în prezent, iar viitorul se subțiiază din ce în ce, până devine un punct, strâns până la urmă de nefiind, din oameni hidratați cu crema îmbătrânirii, cu sufletul ce se pliază peste organe bolnave, pentru ca substanța sa să le regenereze, căci teama de moarte ne face să credem în nemurirea spiritului și a sufletului.
Pe măsură ce îmbătrânim, lăuntricul în care am construit din creație temple, devine spital.

Timpul cu înțelepți imberbi, cu idealurile plimbându-se la braț cu îngerii, acceptați de oameni ca pe o toană a divinității, cu sufletul devenit mișcare continuă între sine, spirit și privire, cu substanța sa un panaceu, cu iubirile având vrajă de povești, cu umbra ce dansa cu umbra umbrei, a apus, acum SF-ul și horror-ul se pliază pe partea întunecată a vieții, în care se dezvoltă o lume sinistră, iar consecințele lor scot la suprafață negativul, pe care unii îl numesc neant, alții tenebre, infern sau genuni.
Lirismul își strecoară cântecul pe sub ușă, pentru a ilumina o viață întunecată.

Iubirea ta maiestuoasă se mărește prin adunarea părților de corp care oglindesc senzualitatea, astfel : mâinile iubitei șoptesc într-o limbă necunoscută pe care o subtitrează sentimentele, buzele umede și strălucitoare atrag săruturi lascive, respirația caldă se prelinge și o inspiri, timpul curge invers, manevrat de iubirea acută, rupt de timpul real, inima ta are agilitatea și flexibilitatea pisicii, sânii umplu linia vieții din palmă, îmbrățișările descătușează energia erotică, electrizând simțurile, iar sexul ei îți stă pe deget ca un inel cu diamante.
Ai niște comparații ce incită imaginația și fantezia poetice.
Felicitări ! E cea mai bună poezie pe ziua de azi.

Îi invidiem pe cei cu care timpul a fost generos, lipsindu-i de suferință, ai cărei germeni se află în corp în stare latentă, anesteziați de sănătate, și inducându-i fericirea, care capătă consistență prin maximizarea plăcerilor în toate, prin amplificarea plenitudinilor din creație și iubire și prin optimizarea actelor existențiale.
Fericirea, acolo unde este și cu ce intensitate activează în oamenii privilegiați și favorizați de destin, creează o listă cu cele mai importante zece lucruri pe care nu le-ai făcut în viață, căci prin implicarea ei toate pot fi îndeplinite.

Ai intrat într-un convoi care ducea suferința la groapa destinată ei, săpată de sănătate, care vrea să supună omul, pentru binele lui, însă au rămas în viață prietenii ei, angoasele, ipohondriile, patologicul și depresiile.
Ai inventariat toate gropile deschise în lăuntric și le-ai astupat cu substanța iubirii, pentru care nu există formule de calcul, algoritmi sau programe, căci nu se poate explica la modul teoretic manifestările ei variabile și oscilatorii, doar viața poate fi construită element cu element, pe fundațiile realității, și poate fi înglobată într-o matrice existențială.

Primăvara se anunță precoce și potentă, își cheamă păsările pentru a poleniza zborul, face sex cu copacii și apar copii nenumărați, mugurii, și se îngemănează cu pământul, iar rezultatul se concretizează în iarbă, pe care o pictează cu verde ; primăvara flirtează cu vremea, căreia îi crește temperatura, căci, fiind îndrăgostită de primăvară, prin sângele ei curge aer cald.
Să lăsăm lumina, pe care primăvara a închiriat-o pe termen de 3 luni, să ne penetreze crusta depusă peste viață.

Bunul-simț înfășoară persiflarea, calomnia și grobianul, care-și băteau joc de oamenii străpunși de neputință, în fire luminoase indestructibile, și le așează în piața vieții, pentru a fi ostracizate de oameni.
Eul devorat de meditații, scoate sunete patetice cu sonorități jalnice, și imploră ochiul să-l lase să viețuiască în privire, care, în ultimul timp, dezfolia de conținut numai forme sumbre, funeste, având conturul simulacrelor.
Poezia se încolăcește pe organul bolnav de prostia în exces, și încearcă să-l vindece, resuscitând ființa poetică.

Să facem din teoria disperării o paradigmă, pentru a o supune logicii demonstrând că deznădejdea, exasperarea și disperarea sunt forme de ipohondrii și patologic inventate de o minte morbidă, căci în mintea rațională disperarea nu poate exista.
Dumnezeu și-a păstrat adevărurile pentru el, căci omul, cu fiecare nouă certitudine, descoperă alte zece incertitudini, iar Creatorul fiind totul, a cărui substanță este un fluid ce ține legat întregul univers, este despărțit de nimicul etern.

Te-a zdrențuit timpul rău și ai apelat la panaceul poeziilor, din care ai făcut substanțe lirice cu care te-ai uns pe rănile create de gheare temporale.
Ai fi vrut să zbori cu avionul implantat în tine, însă nu este posibil, fiindcă pielea ce era deja în stare de aripă a suferit incizii, iar combustibilul format din energia sublimată a metabolismului s-a risipit.
Cine ți-a spus că ai viața neagră în cerul gurii, nu a văzut viața albă, luminiscentă, din cerul poeziilor.

Nu știi unde se termină ceea ce poți vedea în tine, poți vedea dincolo de tine, mai departe și mai departe, până intri pe teritoriul interzis al nefiindului, care prelucrează viețile până se transformă în esențe ale nimicului viu, poți vedea de unde provin zombii, care, din când în când, vizitează intempestiv arealul vieții, însă oamenii nu-i deosebesc de ceilalți semeni.
În pielea proprie nu te simți confortabil,căci organismul îți trimite semnale că nu totul funcționează perfect, te-ai simți fericit dacă ar exista lăuntricul fără organe, ceea ce este imposibil, iar când socialul te pune în interacțiune cu alții, îți afișezi masca corespunzătoare situației în care te afli și începi să azvârli în ceilalți, cu zâmbetul pe buze, platitudini, truisme și baliverne.
O poezie de anvergură, în care febrilitatea exprimării induce cuvintelor o agitație, ca și cum preaplinul vieții nu ar avea unde să se reverse decât în sufletul tău, iar nefiindul ar fi tasat de cavalcada gândurilor.
Felicitări ! Cea mai bună poezie pe ziua de azi, de departe.

De fapt, la fel cum ai două vieți, ai putea avea nenumărate vieți, numai că memoria îți joacă feste și nu vrea să ți le amintești, căci eu cred în avataruri și karmă, iar din dezvoltarea și descifrarea lor îmi fac o religie personală, în care să cred când viața actuală s-a întors cu susu-n jos, în care profanul tinde să anihileze sacrul și sensul vieții alunecă alarmant către non-sens.
Așa ai înțeles că ai numai nemurirea, divizată în nenumărate vieți.
Felicitări !

O primăvară care sapă, sfredelește, curge ca o tuse cotropitoare, expectorată din piepturi prin care curge vântul, purtând sufletele nomade într-un pelerinaj către Calea Lactee.
E un fel de vreme care ne dăruiește viroze, gripe și răceli, care își schimbă temperatura de la o extremă la alta, încadrată totuși în limitele impuse de primăvară.
O poezie scurtă, pe care o citești de mai multe ori, pentru a descoperi ce ai omis la prima lecturare.