Să nu uităm asfințitul

Să nu uităm asfințitul, din natură, ca o osmoză de culori, din viață, când anii se adună din trecut în prezent, iar viitorul se subțiiază din ce în ce, până devine un punct, strâns până la urmă de nefiind, din oameni hidratați cu crema îmbătrânirii, cu sufletul ce se pliază peste organe bolnave, pentru ca substanța sa să le regenereze, căci teama de moarte ne face să credem în nemurirea spiritului și a sufletului.
Pe măsură ce îmbătrânim, lăuntricul în care am construit din creație temple, devine spital.

Răzvan, să ne bucurăm noi oamenii de fiecare clipă prin care trecem, să facem din ea o muțumire pentru suflet și împliniți să fim pregătiți pentru tot ce se întâmplă fără voia noastră. E o minune că suntem în locuri frumose, alături de ființe dragi care ne insuflă o adevărata poezie.Mulțumesc pentru citire și dăruirea ta pentru poezia proprie și a altora.
Numai bine!