Poezie
Trăiesc cu iluzia drumului lung
1 min lectură·
Mediu
Cuvintele m-au dat jos de pe pagină,
mă poartă pe file îngălbenite de vreme,
flămânde mă macină-n înțelesuri ascunse,
fără să stabilească puncte de convergență.
Tu nu mai încerci să-mi alungi umbrele,
peste soare s-au strâns norii și plouă,
poate o să mă regăsești odihnind în vorbele tale
cu gânduri cu tot
fără să-ți pierzi cumpătul,
noaptea ta s-a făcut albă, dar prin a mea bâjbâi,
nu mă mai recunosc,
trăiesc cu iluzia drumului lung
care nu duce nicăieri.
Lumea e întoarsă cu fața spre păduri,
ele s-au împuținat mereu
și aduc nenorociri.
Nu mai e nimic sălbatic cum a fost,
animalele flămânde coboară peste oameni,
lupta este prea mare și nepăsarea la fel,
bucuria drumețiilor prin codru
a rămas o amintire ciudată,
copiii n-o mai cred.
Singurătatea face parte din peisaj,
dragostea abstinentă de frumos
înoată prin anotimpuri nedefinite,
între noi se naște întotdeauna un gol
care trebui umplut cu voință.
Lumea a fost percepută mai mare,
azi e atât de mică
că nu mai poți să te ascunzi.
026
0
Cu empatie am citit.